Te iubesc, profu...

|CAPITOLUL 13|

R: Te ascult.

Nicolas pov.

Acum stau în fața lui Ryan,ceea ce imi pare un vis să știu că am șansa să-mi justific greșeala. Pe toata perioada weekendului m-am gândit la cum îi voi explică toate cele întâmplate, dar acum, stand in fata lui mintea mi s-a golit lăsând un spațiu șters, unde nici cuvintele nu-și știu locul.

Eu: Stiu ca probabil te simți dezamăgit pentru ceea ce s-a întâmplat în acea zi, dar vreau să-ți explic. Nu imi place faptul că trebuie sa ma eviți, mai ales daca e din cauza mea.

R: Atunci să-ți aud scuza, zice cu o față neschimbată.

N-am idee la ce se gândește. Mi-am luat inima in dinți și am decis să vorbesc.

Eu: Înainte de toate vreau să-ți cer scuze. Probabil arăt ca un băiat care a fost lăsat de prietena lui și acum caută milă din partea altcuiva, dar nu e așa pentru că știu ca nu o merit. Sincer să-ți spun, nu credeam că mă voi atașa atât de mult de tine, în niciun caz nu m-aș fi așteptat ca lipsa ta în acea casă să se simtă în așa puțin timp.

R: Nu ințeleg unde vrei să aju...

Eu: Întoarce-te acasă, Ryan. L-am întrerupt eu. 

R: Ce te face să crezi că m-aș întoarce? A spus ridicând o sprâceana în semn de iritare, dar totodată curiozitate.

Eu: Nimic. Absolut nimic.

Fața i s-a crispat, încruntându-se, formând mici adâncituri între sprâcene. S-a întors pe călcâi dorind să plece, dar nu l-am lăsat prinzându-i încheietura mâinii stângi într-un mod blând, dar ferm.

R: Dacă nu mai ai nimic de spus, atunci plec. 

Era încă cu spatele la mine, având vocea tremurândă. Nu l-am întors, în schimb l-am prins ușor de umeri, trăgându-l încet spre mine, până mi-a atins pieptul, sfârsind intr-o îmbrățișare blândă, în același timp sinceră. Mi-am încolăcit încet mâinile în jurul taliei sale și mi-am pus bărbia pe umărul său drept.Avea obrajii și ochii roșii din cauza lacrimilor adunate în colțul ochilor. Îi puteam auzi respirația, iar din când în când trăgând din nas. Am stat în liniște pentu înca zece minute cred.

Eu: Ryan... aveam vocea joasă și calmă.

R: Hm?

Eu: Îmi pare forte rău pentru tot. Îmi pare foarte, foarte rău. Când mă gândesc că trebuia doar ca iubita să mă înșele ca să-mi dau seama de ceea ce simțeam, îmi vine să râd. Am recunoscut, râzand.

S-a așternut din nou liniștea.  Îi simțeam inima bătând cu același ritm ca cel al inimii mele. Mă simțeam mai liber.

Eu: Ryan... am repetat iarăși.

R: Hm?

Eu: Te iubesc. Am spus închizând ochii și alintându-mi obrazul de obrazul său.

Respirația i s-a oprit, iar corpul i-a încremenit.

R: C-C-Ce ai spus? întreabă incredul.

Eu: Te iubesc, Ryan. Am repetat asigurându-mă că mă aude.

Au mai trecut cateva minute în liniște, iar clopoțelul avea să sune în orice moment. Asta  a și făcut. Am vrut să-i spun că trebuia să ne îndreptăm spre clasă, dar el mi-o luase înainte cu vorba.

R: Te iubesc, profu'.

Acum cred că ar fi momentul în care să-mi cer și eu scuze, pentru că nu am mai postat.

Îmi pare rău și îmi cer scuze tuturor.