Am numai cărţi în toate văgăunile mele din corp
Am cărţi din copilărie, cu un mare scop
Am în gură o bibliotecă, în ochi am poezii
Am nimfe ascunse, în dulapuri pustii.
Îngerii cei căzuţi, din cărţi sfinte, vechi
Îmi stau în spate noaptea, îmi șoptesc la urechi
Îmi cântă serenade, versuri îmi rostesc
În braţele lor, visul mi-l desăvârşesc.
Am pânze de păianjen în plămâni şi-n ceafă,
Respir praful de stele oglindite în apă
Pe mâini am molii albe, triste, melancolice
Ninse de dorul pentru razele melodice.
Ce pătrundeau candva într-o casă ce-a rămas pustie
Cu mobila acoperită de a morţii feerie
Suspină timpul printre rafturile de coaste
Pline de cărţi cu file răvăşite şi coperţi groase
O cămară cândva plină cu gem, făcut de o mamă
Zace-n podul casei părăsite, prefăcută în smoală
Borcanele-s la locul lor, alfabetic aşezate
Dar gemul s-a făcut amar, capacele-s strangulate.
Pe aici parcă timpul a început târziu
De parcă locul era vechi dinainte de a fi pustiu
Florile de la ferestre sunt ofilite, grădinile-s uscate
Pianul a secat, iar clapete plâng, de mila unei harpe.
Multe poveşti trecute-n vânt de iarnă
Şi-au făcut veacul sub a tavanului lucarnă
Prin geamul cristalin şi azi mai trece
Luna argintie şi raza sa cea rece.
Spre colţuri mai întunecate, mai uitate
Între bibliotecile dintre plămâni
Zace o cameră ce-a ars cândva, a îngheţat şi s-a remobilat
Şi-a fost închisă pentru totdeauna cu lacăt de diamant
Lanţuri de spini îi înconjoară uşa cea roșie-sângerie
Îmbrăcată-n catifea şi stropită cu otrava aruncată la ieşire.
