Pentru mine ar fi ca şi cum sufletul s-ar linişti, ştiind că nu mai ţine singur toată povara, ar lăsa-o undeva, ar da-o mai departe şi aş deveni mai împlinită să ştiu că sentimentele puternice ar fi pentru contemplarea altcuiva de atunci, ca o poveste.
Prea mult timp în întuneric, încep să urăsc lumina
Prea orb şi aştept să vină negura, să îmi sape inima,
Plânge cerul şi n-are putere, am obosit să sper
Celor ce-mi promit nu am ce le cere, am visele de fier.
E grea dorința și speranța, e greu blestemul ce îl port
Am gândul sobru, în otravă zace, durerea-i e consort.
Chinul mă doare, focul din spate e stins, îmi strigă
Ploaia îmi stinge viul din suflet, durerea e cumplită
O simt în retine, miocardul tace, într-o comă critică.
Ce-a fost preţios în mine s-a-ngropat topit de soare
Pe mormânt de mă aşez, simt şi vântul cum mă doare
Mă taie până la os, sângele sus se ridică, pân’ la nori
În camera grea, cu pereţi de psihoze, eu nu aştept zori.
Pe corpul rece se prelinge, fumul ce-l doresc
Am încremenit şi ochii-s martori la plânsetul ceresc,
Am luptat cu mine, dar azi mă aşez greu
În subteran şi strigătul nu se aude căci eu,
Ştiu că ei nu m-au auzit niciodată pe pământ
Toată suferinţa nu o pot ascunde mereu în gând
Cad rapus de ceea ce am iubit şi sper
Ca după ce rămân închis în gol voi ieși-n eter.
Să exist în stea şi luna pe piele să-mi cânte
Să pot plânge fără frică, să nu am moarte în minte
Vreau frica să îmi iasă din toţi porii, să nu mă tem de ea.
Viaţa n-o înţeleg şi încerc, de spaima morţii s-o iubesc
O simt atât de aproape că nu pot s-o opresc
E în spate mereu şi aş înfrunta-o, aş intra între fiare
Doar să ignor ce nu mă lasă, la a visului chemare.
M-am săturat de tot, de minciuna ce mi-o spun,
De încercările mele, să trec mereu prin furtuni.
Mi-am dorit nestingherit, din mine să cresc flori
Să creez şi arta să-mi vorbească cu vocea de culori.
Atât să lupt cât să îmi las amprenta pe-o piatră veşnică
Plata pentru monştrii ce mă mistuie ar fi temeinică.
De-o fi să renunţ, să nu apar nici spirit
L-aş distruge şi pe-acela, doar să nu fiu pedepsit.
Căci eu ţip şi nu găsesc să scap de gândul ucigaş
De lehamitea lumii şi de convoiul de paşi
Făcuţi fără rost pentru binele lor
Când eu nu găsesc pentru mine ajutor.
Corpul negru se scurge printre răni, aripile mă dor
Sătul de încercări deşarte aici mă-ntind, mă las, şi mor.
