Priveşte-mă, să pot absorbi pe îndelete cerul tău
Rămâi o clipă nemişcat între neant și pieptul meu.
Stele, cer, lumini și umbre, toate în ochii tăi erau
Iubirea mea, iar ochii mei numai pe tine te vedeau.
Iubesc cerul din ochii tăi, deschis, și-n mine n-o să moară
În Infern de-o fi să fiu trimis, îl țin în suflet, să răsară.
Între abis și infinit mă lași, dar nu să cad, ci să plutesc
Întorși sunt corbii și e luna, întors e suflul omenesc.
Până la noi sunt multe stele, ce cad, ce se lovesc și sar
Până la ei sunt nebule albastre, și luceferii tăi iar
Și lacrima de gheaţă fuge, se întoarce şi tresare
Mâna ta cea caldă, ajunge la a mea strigare.
Mută de-ar fi ai s-o auzi, căci inima îmi e lipită
De vraja ce n-o vei lăsa, iar o vei face infinită
Nu-i cu puţină, căci atunci, a mea lumină slabă, rece
Se va zdrobi şi va pleca, în întuneric va să sece.
Dar o vei ţine vie, căldura o va-mbrăţişa
Și va dansa lumina ta cu a mea
Iar Universul, viaţa şi pământul
Și flori și pomi și zeii s-or mira
De cum mă ții vie pe mine, de cum țin eu iubirea ta.
