Litere căzute. Frânte, fără aripi, roz, rănite.
Nu găsesc o aliniere pentru dorul ce s-așterne.
Text pierdut într-un stilou, ceară neagră pe birou,
inima fură cuvinte, le ascunde, prăfuite.
Sentimente resimțite, sub un lacăt înzecite, le omite, dar le simte.
Ziduri de priviri orbite, printre fapte nedorite.
Alte nopți cu lacrimi reci ce formează râuri seci.
Nu-i lumină nici în casă de când nu mai e în viață,
floarea ce s-a ofilit lasă-un gol spre infinit.
Nu mai e posibil dor, dor e când nu vezi om,
e o moarte sufletească, un fragment pierdut în ceață.
E pământul ce nu iartă nicio floare mai uscată,
scoasă de la rădăcini, plecată dintre grădini.
A plecat cu un fragment, și-a lăsat tot incomplet.
N-aveam timp ca să te am, iar acum nu te mai am.
Floarea ce-mi dă oxigen, ofilită în etern, timpul ofilit și el.
Zilnic îi revăd în zori, silueta printre flori,
știu, e doar la mine-n minte, însă simt că ea ma simte.
