M-aș sinucide mâine, și poimâine,
m-aș naște iar,
m-aș naște să trăiesc...
Precum trăiește nisipul, simțind, valul repetat.
Aș vrea să gust din viață,
mergând spre infinit
precum și marea albastră,
având un infinit.
Spre infinitul tău...
Aș repeta într-una greșala,
greșala de-a te ști, de-a te cunoaște
căci inima mea, nu poate fără a ta.
O repetiție vastă aș aplica mereu,
m-aș naște precum valul,
din corpul tău perfect.
Iar după moarte, iarăși
m-aș naște să repet.
Să-ți văd ochii răsărind,
ajutați de briza mării.
Căci nici marea nu e ea...
de când ți-a zărit privirea,
ochii tăi absorb și marea,
orizontul și culoarea.
Începutul și sfârșitul,
împletite doar de timp,
când te naști la răsărit
și pleci după asfințit.
Veșnic să repet trăirea,
veșnic să-mi răsfăț privirea
cu priveliștea divină,
cu marea din ochii tăi
ce-mi provoacă mii de stări.
Sa-ți simt pielea fină, ea
prelingâdu-se peste a mea.
Aș trăi ca spuma marii,
doar să-ți pot revedea ochii,
veșnic, până vom muri
Iar atunci vom retrăi,
să-ți revăd într-una ochii,
precum vede plaja norii.
As trăi doar pentru ea,
pentru mare, știe ea...
Însă ai răpit-o tu,
cu doi ochi, creând un rai...
