Întrunericul, lumina care nu era, răsuna.
Umbra ce se ascundea, se pierdea,
silueta apărea, se mișca, pe pragul ușii se oprea...
Scărița lemnul vechi și răsuna.
Răsuna podeaua, se mișcau doar pașii, pașii venind spre mine,
spre pat, spre noi, spre așternut.
Mâinile se împleteau, inimile răsunau.
Într-o ceață neagră, unde ochii n-au folos,
Într-o beznă infernală, pielea era tot mai goală.
Unde răsuna doar un șoptit, lângă ureche el rostit.
Tot orbit de întuneric, sufletul era mai dornic,
el simțea atingerea, el simțea sărutarea.
El simțea cum înfloresc flori ce se îndrăgosesc
