Doamna de la cantină

Capitolul 2

Își șterge musca de pe obraz și pleacă mormăind ceva. Macar am scăpat de el.

Restul zilei trece fără niciun incident. Mi-am pus geaca pe mine și am ieșit din clădire îndreptându-mă spre casă.

A doua zi îmi iau haine lejere și mă duc în fugă la noul meu loc de muncă, pe care îl ador. Oamenii sunt super de treabă. Mai putin frumușelul, așa m-am decis să îi spun, îl reprezintă.

Am ajuns acolo și am așteptat până la ora 12:00, când cantina e plină

Din nou, așteptam uitându-mă în gol până când un băiat înalt, brunet, vine și comandă ceva.

Și atunci îl văd. Frumușelul stătea la o masă și se uita urât la mine. M-am uitat și eu urât la el, ca un copil de 5 ani, apoi mi-am văzut de treabă.

Până când, băiatul înalt m-a chemat la masă cu el și cu prietenii lui.

Frumușelul nu era în vizor. Am vorbit ceva timp până simt o respirație în ceafă.

Eu:e în spatele meu, nu-i așa?

Toti:ba da.

Felix:stai jos, hyung. Am cunoscut-o azi pe Yuri, e clar genul tău.

Frumușelul:chiar nu cred că cineva ca ea ar putea fi genul meu.

Jeongin:de ce?

Da, frumușelule, de ce? Îmi răsuna întrebarea asta în cap și mă pregăteam emoțional pentru răspunsul lui.

Frumuselul:pentru că... ă
î-înghite muște.

Toti:poftim?

Eu:poftim? De unde ai mai scos-o și pe asta? Atăt eu ca o broască?

Frumușelul:da.

M-am simtit jignită judecând după faptul că nimeni nu mi-a spus vreodată că sunt urâtă până acum. Poate pentru ca arăt așa:

Am mai stat de vorbă până când văd pe cineva la tejghea așteptând să îi aduc de mâncare. Îmi iau la revedere de la băieți și merg în fugă să servesc clientul.

Totul părea bine, eu îmi făceam treaba eficient, dar nu știu de ce simțeam constant nevoia de a mă uita înspre frumușel. Jumătate de oră mi-am mutat privirea în partea aia, până când îl văd cu coada ochiului că se ridică și pleacă. Eram puțin tristă, nu știu de ce. Astea sunt semnele că mie îmi place de un băiat, dar l-am întâlnit ieri și a fost foarte nepoliticos.

Îmi musc obrazul pe interior și continui treaba cu același entuziasm ca până acum.

Ziua de azi se termină. Mă îndrept spre dulapuri. (Surprinzător aveau și angajații dulapuri lângă idoli și trainees). Ajunsă în camera cu dulapurile, de pe hol îl aud pe frumușel vorbind la telefon. Am aflat de la prietenii lui că îl cheamă Minho, dar prefer să raman la porecla pe care i-am dat-o.

Mă opresc din căutarea cheilor în dulap și mă apropii de perete mai mult ca să pot auzi ce spune.

Minho:bine, pa, te iubesc!

Are iubită!? Cine l-ar putea suporta pe el? Una e să te uiți la el din pură dependență de frumusețe și alta e să-l iubești. Personalitatea lui e ca un dovleac putrezit.

Am plecat, uitând să îmi iau cheile de la casa și geaca a rămas pe jos. Am plecat lăsând dulapul deschis.

Pe drum, aud pe cineva fugind in spatele meu. Era o fată.

M-am oprit și am așteptat-o. Când a ajuns lângă mine mi-a spus:

Fata:buna, sunt Hyerin, ți-ai uitat dulapul deschis. Din el atârna o geacă și niște chei erau la vedere. M-am gândit să ți le înapoiez.

Eu:buna! Mulțumesc mult! Dar cum de știai că am plecat?

Hyerin:te știu de la cantină, care acum e închisă, și în plus, te-am văzut pe geam.

Am mai stat noi de vorbă și am aflat că avem multe lucruri în comun. Am schimbat numerele de telefon și de atunci am devenit prietene. Hyerin este prima mea prietenă din Seoul. Aveam prieteni doar în Asan, orașul de unde-am mutat. E bine să ai pe cineva cu care să vorbești, să ieși la cafea in weekend. Mă bucur că frumușelul m-a distras și mi-am uitat lucrurile. Altfel nu aș fi cunoscut-o pe Hyerin.

Ziua următoare, mă trezesc tot cu zâmbetul pe buze. Mă pregătesc și plec la serviciu. Am lucrat câteva ore bune, până când Insook vine la mine și mă trage de mână fără ca măcar să-mi explice ce se întâmplă.

Eu:sombaenim? Unde mă duceți?

Insool:Stray Kids au concert și makeup artistul nu poate veni azi. Așa că tu îi vei machia pe băieți, ești pricepută la machiat, uite-te la tine.

Eu:mulțumesc pentru compliment, dar nu pot să machiez un grup întreg.

Insook:am încredere în tine.

Eu:tot nu cred că pot.

Insook: Îți măresc salariul cu 10%.

Eu:nu poate fi atât de greu, nu?

Eram într-o cameră plină cu cosmetice, mă holbam la cei 9 băieți care se holbau la mine de asemenea, până când observ pe cineva. Minho.

Și eu care credeam că Stray Kids e un grup cu puțini membri, în care sub nicio formă nu e Minho. Chiar ar trebui să mai ascult muzică din țara mea. Eu prefer muzica americană, apropo.

M-am apropiat de Hyunjin, cu el mă înțeleg cel mai bine, și am început să îl machiez cum pot eu. Am fost foarte mulțumită de rezultatul final. Apoi m-am ocupat de Jeongin și tot așa până a mai rămas doar unul. Minho.

Minho:nu trebuie să mă machiezi. Sunt frumos oricum.

Eu(in șoaptă și doar pentru mine):aici ai dreptate.

Minho:ce-ai zis?

M-a auzit. Aia am fost. Mi-am făcut cruce mintal și m-am comportat de parcă nimeni n-a zis nimic.

Am început să îl machiez. Mi-am dat tot sufletul și a ieșit splendid. Când m-am uitat la el, am ramas încremenită. Era atât de frumos! Fara să îmi dau seama, îmi curg balele pe pantalonii lui.

Rest in peace, Oh Yuri.