Ce faci când totul merge mai bine decât te-ai fi așteptat vreodată, ca mai apoi să se destrame într-o fărâmă a unei clipe?
Mira credea că își găsise în sfârșit fericirea pe care orice femeie și-ar dori-o când îl întâlnise pe Aaron. Acesta îi o...
Mira se afla în cursul programului de muncă. Femeia tânără, de doar douăzeci și patru de ani, devenise de curând educatoare la o grădiniță din Milano, unde se îngrijea de buna educație a copiilor de vârste fragede. Grupa ei era compusă din copii de vârste fragede, cuprinse între trei și patru ani, care necesitau mereu energia și puterea ei fizică. În timp ce îl ajuta pe unul dintre ei, un altul vărsase întreaga cutie de abțibilduri pe jos. Ea îi zâmbi delicat copilului, aplecându-se la nivelul lui.
— Filipe, ți-am spus să nu mai umblii acolo, altfel copiii neascultători nu mai primesc bomboane și premii, îl dojeni, totuși folosind un ton calm și călduros în același timp. Învățase încă din copilărie că nici violența de orice fel, nici tonul ridicat nu erau benefice nimănui, căci un copil nu era capabil de a-și înțelege greșeala numai dacă îi era explicată pe un ton cât mai prietenesc.
— Îmi pare rău, doamna, voiam doar unul pentru a-l lipi peste desenul meu, îi zâmbi inocent copilul.
Mira se hotărâse să îi dea unul din cele dorite de elevul ei, dar numai după ce îl rugase să promită că nu se va mai urca pe scaun pentru a fura și alte abțibilduri, explicându-i cât de periculos putea să fie, căci Filipe ar fi putut să se lovească.
Convinsă că băiatul înțelesese, se simțea fericită că avea o relație atât de bună cu cei mici. Iubise dintotdeauna copiii, iar faptul că avusese ghinionul de a copilări într-un orfelinat o determinase cu atât mai mult să devină educatoare. Simțea că avea o datorie de a le oferi elevilor ei căldura și afecțiunea de care ea nu avusese parte alături de asistentele sociale. În loc să o ajute, educatoarele care o crescuseră cât timp trăise în cadrul instituției îi reamintiseră mereu că ea fusese părăsită de părinți din cauza obrăzniciei ei, căci niciun părinte nu și-ar fi dorit un asemenea copil, deși ea își amintea cu claritate că fusese dintotdeauna un copil ca oricare altul, căruia îi plăcea să transforme orice moment aparent banal într-unul distractiv, dar fără a depăși limitele impuse de cei ce îi supravegheau.
Un fior îi străbătu rapid șira spinării, astfel că se desprinse de amintirile neplăcute. Revenise la a-l ajuta pe copil cu pictatul unei frunze, căci grădinița la care lucra se afla într-un cartier sărac al orașului, unde părinții nu își puteau permite asigurarea rechizitelor celor mici. În schimb, personalul trebuia să achiziționeze toate acestea prin fondurile pe care le primeau de la primărie, ce nu le ajungeau câteodată nici pentru a le asigura copiilor mâncarea.
În timpul în care Mira se îngrijea de cei mici, ceva neașteptat se întâmplase. Directoarea grădiniței primise un telefon de la autoritățile publice, care o căutau pe domnișoara Ferreira. Apelul primit nu era o coincidență, căci prin acest apel, Mira avea să primească o veste ce îi va întoarce viața la o sută optzeci de grade, căci tot ceea ce știuse până atunci și în ce crezuse avea să devină doar cenușa unei alte vieți.
Directoarea se îndreptase cu ochii în lacrimi înspre grupa buburuzelor mijlocii, a cărei educatoare era chiar Mira. Femeia știa tot ceea ce avusese de îndurat tânăra, iar faptul că urma să îi dea probabil cea mai grea veste o întrista nespus. Credea că Mira merita în sfârșit să fie fericită, căci o considera o femeie simplă, dar plină de substrat, cu o personalitate blândă, iubitoare și deschisă, ce fusese nedreptățită de soartă.
Punând în balanță viața grea pe care femeia o dusese și sufletul ei ce părea a emana lumină până și în cele mai întunecate încăperi, toată lumea care îi știa povestea de viață o respecta pentru curajul ei și mai ales pentru tăria de caracter. Însă viața fusese necruțătoare cu ea încă de la bun început, iar vestea că logodnicul ei cu care ar fi avut să se căsătorească în două luni murise avea să o transforme pe tânără într-o persoană de nerecunoscut. Odată cu pierderea lui, Mira își pierduse totodată și toată speranța că în cele din urmă avea să își găsească fericirea. Astfel, sufletul ei avea să se consume cu fiecare suspin care îi avea să-i scape printre buze, iar depresia, anxietatea și durerea aveau să-i devină singurele prietene pe care le accepta, dar totodată și cele mai mari inamici.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Hello! Vă aștept cu nerăbdare opiniile în privința acestei cărți. :) Cum credeți că s-au cunoscut Mira și logodnicul ei, Aaron? :)
Între timp, nu uitați să votați prologul dacă vă doriți să continui această carte. :)
