Dacă mâine n-ai mai fi...

Capitolul 1 - Când te-am cunoscut

Dragul meu Aaron,

De ce viața pare a-ți da tot ceea ce îți dorești doar pentru a-ți lua mai apoi totul? De ce nu am fost eu în locul tău? Și mai presus de toate, de ce a trebuit să te pierd așa?

Știam că viața nu a fost niciodată dreaptă cu mine, căci mereu mi-a oferit tristețe și pierderi, însă în momentul în care te-am cunoscut, am crezut că voi putea în sfârșit să fiu fericită. Cum am putut fi așa de naivă încât să cred că mi se cuvine ceva? Cum am putut să mă încred într-o realitate falsă, reprezentată de o fantomă conturată de propria-mi minte?

Nu mai știu nimic. Nu mai realizez dacă tot ce am trăit noi a fost real sau nu, însă cred că mi-aș dori să nu fi fost. Astfel, aș ști măcar că nu te-am avut niciodată, că modul în care mă priveai cu iubirea după care tânjisem atâta timp și care îmi făcea inima să se lichefieze au fost doar rodul imaginației mele. Aș prefera să fi fost totul o întruchipare în locul unei realități ce voia a fi veșnică, dar s-a dovedit a fi momentală.

      Mira se ridică de lângă stana de piatră lângă care petrecuse ultimele două ore. Rochia ei neagră, dintr-un material ușor, ce se lăsa purtat liber de bătaia vântului cald de primăvară, îi îmbrăca precum un scut trupul subțire. Părul creț, ce fusese odată atât de îngrijit încât fiecare buclă arăta impecabil, era acum strâns într-o coadă neglijentă, iar ochii căprui erau umpluți de lacrimi ce îi pătau obrajii neîncetat. Frumusețea ei cândva ușor de reperat era acum ascunsă de imaginea deplorabilă a tinerei ce își pierduse ultimele fărâme de fericire și speranță în urmă cu trei luni.

      De când Aaron murise, Mira devenise o persoană ce îți trezea mila imediat ce îi întâlneai chipul. Astfel, imaginea unei fete blânde, plină de dragoste pentru cei din jur și devotament, era doar o amintire îndepărtată pentru cei ce o cunoșteau. Însă nu fusese dintotdeauna așa, cum nici Aaron nu reprezentase mereu doar o amintire chinuitoare, căci povestea celor doi fusese pentru un timp plină de culori vibrante și sentimente puternice.  

      În urmă cu cinci ani, fata cu părul vâlvoi, de un castaniu asemănuitor caramelului, privea pierdută tabla din fața ei, pe care se aflau o multitudine de formule matematice. Se întreba dacă va reuși vreodată să treacă cu brio examenul de calcule matematice din anul întâi de facultate. Deși se pricepuse dintotdeauna la științele exacte, fiind mereu lăudată de dascălii ei, Mira nu înțelegea nimic din ceea ce seminaristul explica. Așa că în timp ce profesorul își continua predarea unei materii pe care doar el o înțelegea, căci toți ceilalți colegi ai fetei erau cel puțin la fel de bulversați precum era ea, Mira începuse să deseneze pe o foaie imaculată pe care o scosese din caietul prăzuliu de notițe tema care îi fusese dată la cursul anterior din acea zi.

      Profesoara îi rugase pe studenții săi să creeze o operă abstractă, reprezentând percepția lor asupra cuvântului 'iubire'. De asemenea, îi informase că lucrările ce aveau să fie cele mai expresive vor fi înscrise în concursul pe care personalul facultății îl organiza în fiecare an pentru boboci. Era o oportunitate imensă pentru Mira, căci dacă ar fi fost să câștige, știa cu siguranță că avea să se remarce față de ceilalți. Era conștientă că avea șanse să-și îndeplinească țelul, căci beneficia de un talent înnăscut, pe care îl cultivase încă de la o vârstă fragedă, cam de pe când fusese pentru prima dată capabilă să țină un creion între degetele ei micuțe. Însă era totodată conștientă și de faptul că erau cu siguranță alți studenți mai talentați decât ea. Totuși, fusese dintotdeauna o persoană extrem de determinată, care lucra mereu mult mai mult decât ceilalți copii cu care trăise la orfelinat. Această atitudine o făcuse să se împrietenească cu Alma, fata blondă ce se afla chiar în acel moment lângă ea, butonând telefonul plicitisită.