Dacă mâine n-ai mai fi...

Capitoul 14 - Când nu ne-am mai vorbit

Dragul meu Aaron,

      Te doare? Știu. Și pe mine. Mă doare încă de când gustul sărat al lacrimilor a rămas doar o umbră pe buzele mele crăpate, ce îmi demonstrează încă o dată neputința de a mai simți și implicit de a mai trăi. Mă doare încă de când razele timide ale Soarelui ce reușeau să pătrundă în dormitorul nostru nu îmi mai conferă căldura de care am nevoie cu înverșunare. Mă doare cel mai mult că orice aș face, oriunde m-aș duce și oricât aș lupta, nu pot înlătura întunericul ce s-a așternut tainic asupra cămării sufletului meu.

      Deși ar fi multe întrebări ce ar avea drept incipit 'De ce?', niciun răspuns nu ar mai putea să îmi readucă liniștea pe care o simțeam în brațele tale. Nimic nu îmi mai poate reda libertatea ce mi-a fost furată din momentul în care chipul tău a rămas doar o amintire amăgitoare a tot ce am trăit. Și cu atât mai mult, nu mai există vreo cale prin care să îmi recâștig fericirea, căci orice drum pe care l-aș alege se termină brusc într-un abis al deșertăciunii. Iar eu? Eu mă pierd, mă sparg și mă lipesc la loc cu fiecare răsuflu ce îmi provoacă un zbucium dureros al pieptului. Dar degeaba mai încerc să adun bucățelele de suflet ce s-au așternut în fața mea, parcă încercând să îmi amintească că tot ceea ce a fost nu va mai fi. 

    Mi-am dorit, iubire, să cuprind în îmbrățișarea brațelor mele fiecare fărâmă a sufletului meu, dar cum ai putea să faci asta dacă nu îl poți alina? Cum ai putea oare să mai repari ceva ce a fost iremediabil stricat? Și, mai presus de toate, cum ar fi posibil să mai lipești la loc acele piese deteriorate și zgâriate atâta timp cât nu mai există vreo figură clară pe care să ți-o amintești? 

    Am încercat neîncetat să găsesc în interiorul sufletului o hartă sau poate un indiciu care să mă ajute în a-l repara, dar odată cu plecarea ta podeaua camerei s-a prăbușit, lăsând în urma ei un gol fără fund, în timp ce cărămizile pereților au căzut una câte una. Astfel, toate soluțiile ce ar fi existat acolo altădată au dispărut în neantul infinit, iar odată cu ele m-am pierdut pe un drum întortocheat, negricios, ce pare a-mi tăia chiar și ultima suflare prin a sa apăsare. 

    Așadar, am decis că nu mai am scăpare, iar ultimul strigăt pe care îl voi mai putea rosti înainte de a mi te alătura în eternitate va fi reprezentat de numele tău. Căci, în momentul în care spiritul dornic de a te reîntâlni va părăsi lumea materială, va pleca într-o călătorie solitară a reîntregrii. Și te va căuta astfel în fiecare colț al întunecimii, într-o grabă amețitoare, știind că nu va fi vindecat până când nu va putea simți din nou căldura sufletului tău în jurul său.

      În dimineața aceea răcoroasă, ce era presărată de lacrimile cerului, Mira se trezise cu o stare ciudată, pe care nu și-o mai putea nicicum explica. Realizase că mai era doar o săptămână până când planul ei avea a fi înfăptuit, iar din cauza acestui aspect întreaga viață începuse să fie redată la o rapiditate accelerantă prin fața ochilor ei. Odată cu filmul ce era derulat de un videoproiector stricat, căci imaginile păreau a fi neclare și încurcate, femeia fusese acaparată în totalitate de numeroase întrebări cărora nu le putea găsi răspuns. Deopotrivă, începuse să viseze la toate țelurile la care îndrăznise să viseze încă de când îl cunoscuse pe el. Bărbatul îi oferise nu doar oportunitatea de a trăi prin prisma iubirii, ci o determinase de asemenea să creadă că tot ceea ce și-ar fi dorit putea deveni realitate. Însă, de când el plecase, tânăra uitase ce înseamnă să mai ai puterea de a te încrede în fericire, cum de altfel renunțase să mai creadă că putea să le ofere oamenilor din jurul ei ceea ce considera a fi vital.