Ne vedem la recital

Capitolul 5

                N/A: La media aveți o melodie. O puteți asculta încet în timp ce citiți capitolul, înainte sau după ce îl citiți, sau deloc. Alegerea e a voastră.

                 A trecut o săptămână, apoi au trecut două și după trei și eu cu Francis puteam spune că suntem prieteni, deși eu mă gândeam întruna la momentul în care o să-l țin în brațe și el o să mă sărute sau dacă se va întâmpla vreodată asta. Nu era o prietenie normală între doi băieți care erau amici așa cum eram eu și Trevor, ci era o prietenie cu priviri pe furiş și dorințe ascunse.

                  Aveam în mine o învălmăşeală de teamă și curiozitate, teamă să nu cumva să stric totul cu o mișcare greșită și o curiozitate de a şti care sunt cele mai intime gânduri ale lui, ce fel de persoană e când stă noaptea singur în pat și se gândește la viață, ce senzație ar avea buzele lui pe buzele mele. Încercam să îl descopăr pe el și astfel mă descopeream și mai mult pe mine, și mă aflam pe mine din el.

                 Soții Joyce strânseseră poeziile tuturor artiștilor calificați pentru volum de la recital și erau gata să le împreuneze într-un tablou complet format din litere și cuvinte. Jezebel fusese prima care predase toate lucrările și era de un entuziasm nebun, așa cum o vedeam stând radiind lângă fereastră, în timp ce Francis vorbea cu domnul Joyce, iar eu îi ascultam.

                 — Francis, ai rămas ultimul care nu mi-a trimis poeziile. Am nevoie de ele în seara asta.

                  Acesta ezită puțin, după care spuse:

                — În seara asta, promit. Doar că...

                  Domnul Joyce ridică o sprânceană. Francis recunoscu stânjenit că habar nu are să pună poeziile în format pdf și să le trimită, căci până acum le scrisese în mod clasic, cu pixul pe hârtie.

               — Te pot ajuta eu, am spus imediat, iar domnul Joyce a ridicat mâinile în aer victorios.

                 Francis îmi zâmbi și îmi mulțimi.

                — În seara asta, băieți. În. Seara. Asta.

                 Am ridicat amândoi mâinile în semn de supunere și predare, amuzați. Întâi am lăsat-o pe Jezebel acasă, care a recunoscut că se simte mai în siguranță cu noi decât singură, ținând cont de faptul că până și în ciuda prezenței noastre câțiva indivizi au strigat numai obscenități după ea, iar câteva mașini au claxonat-o. Adulți în toată firea, strigând după o fată de nici șaptesprezece ani.

                   Strada lui Francis în schimb era foarte liniștită și noi mergeam pe ea de parcă nu ar fi trebuit să ajungem într-un loc anume, ci doar ne bucuram de prezența celuilalt. Simțeam cum el stă foarte aproape de mine, ca mâinile sau umerii noștri să se atingă așa, doar din întâmplare, fără să fie nevoie ca unul dintre noi să facă un gest care să îl șocheze pe celălalt sau să îl ofenseze. Oare Francis avea frica asta? Oare chiar nu își imagina niciun pic că pielea lui pe pielea era cea mai bună senzație pe care o trăisem? Credea că...mă ofensa aproprierea lui? Gândul ăsta era atât de departe de adevăr că mă făcea să râd.

                  Locuia cu sora lui mai mare care se pregătea să se mărite și îi promisese că îi va lăsa lui apartamentul după ce se va muta cu soțul ei. Părinți nu mai avea. Îi pierduse în copilărie și își aducea vag aminte de ei, căci îl crescuse sora lui. Aveam suficient timp să ne ocupăm de poezii, din moment ce sora lui stătea adesea la logodnicul ei și noaptea asta era una dintre ele.

                  Am intrat, ne-am scos gecile și Francis mi-a spus să mă așez pe scaunul de la birou, în timp ce el va sta pe un taburet. I-am zis că nu-i nevoie, dar a protestat cu argumentul că oricum eu făceam toată treaba.

              — Pot să scriu eu poeziile, a spus întinzând mâinile spre tastatură, dar i le-am luat în ale mele — parte ca să le ating, parte ca să le dau la o parte — și i le-am dus în poală.

              — Nu, nu, vreau să fac treaba completă.

                 A râs.

             — Dar nu e corect, Axel.

             — Bine, ce ar fi să scriu eu patru, apoi să scrii tu patru și apoi să le trimit eu?

                   Am fost amândoi de acord și m-am apucat de treabă, simțindu-i privirea pe mine.

                 — Tastezi cu viteza luminii, a declarat el. Mie îmi ia o veșnicie.

                I-am zâmbit și mi-am continuat treaba concentrat pe ce făceam. Aproape am înghețat când părul mi-a căzut în ochi, iar Francis și-a trecut lent degetele prin el, dându-l pe spate când a văzut că eu nu am nicio intenție de a face asta, deși mă deranja. Am simțit atingerea prin toți mușchii din corp. El și-a afișat același zâmbet sincer și netulburat.

                 — Mătăsos și moale.

                Jalnic, Francis, jalnic, m-am gândit fericit cu inima bubuindu-mi în piept, în stomac, peste tot. Spune odată că îți place de mine și nu mă mai chinui atât.
                 
                   Am făcut schimb de locuri când a venit rândul lui să scrie. Chiar scria foarte lent și lipsit de dexteritate, dar mă bucuram pentru că așa puteam să îl privesc mult mai mult. Ochi, nas, buze, bărbie, gât...restul un mister sub haine.

                  Am vorbit mult în seara aia, atât de mult încât cu greu îmi mai aduc aminte ce. Despre poezii, despre recital, școală, viață, viitor, extratereștrii. El îmi vorbea în timp ce scria, cu vocea lui pe care aş fi vrut să o aud înainte să adorm noaptea, iar eu mă gândeam: "Francis, picioarele tale le ating pe ale mele pe sub birou și îmi place la nebunie felul în care te prefaci că nu observi."