Ne vedem la recital

Capitolul 3

  
                   În ziua aia, după ce a coborât de pe scenă am făcut contact vizual din nou, unul mai lung și mai intim, însă Jezebel m-a întrebat ceva și l-am pierdut din nou din raza vizuală.

                — A fost frumos, am spus și nu mă refeream doar la poezii, evident, doar că ea nu trebuia să știe asta.

                — Da, chiar a fost. Ar trebui să învăț și eu să citesc ca el, fără să mă bâlbâi, a rostit apoi ușor dezamăgită.

                 Am luat-o de după umeri și am zgâlțâit-o ușor ca să o îmbărbătez.

               — Ai citit bine, îți promit. Sunt mândru de tine.

                 Jezebel a zâmbit și m-a îmbrățișat scurt.

                — Mulțumesc, Axel.

               Înainte să îmi îndrept privirea către scenă la femeia care citea și ea acum, l-am zărit din nou pe tip lângă scenă, cu adulții, care însă nu era atent la ei, ci se uita la noi cu aceeași privire scrutătoare, însă fără zâmbet. Când m-am uitat la el, şi-a întors privirea.

                     După care nu l-am mai văzut în seara aia. Când am ajuns acasă, după recital, m-am gândit numai la el și am zâmbit ca un prost încontinuu cu obrajii care începuseră deja să mă doară. Mă uitam în oglindă, îmi dădeam palme și mă întrebam cu voce tare "Ce-i cu tine, ce-i cu tine?", după care începeam să zâmbesc din nou și să mă fâțâi fără astâmpăr prin cameră.

                    A doua zi însă m-am trezit apatic și îngrijorat, fiindcă nu știam care erau șansele să îl revăd. Eram speriat la gândul ăsta și încă și mai speriat la gândul că voiam să îl revăd. La școală am întrebat-o pe Jezebel când e următorul recital, încercând să par oarecum indiferent, ca și cum ar fi fost doar o întrebare care să mai umple conversația. Eram cu ea și Trevor în curtea liceului când am întrebat-o.

                 — Păi nu știu, sâmbăta asta cred, a spus. 
 
                    Era abia luni. Coșmar.

                 — De ce nu vii și tu cu noi, Trevor? l-a întrebat poeta.

                 — Nu încerca să mă torturezi, Jezebel, râse el, făcând-o să își dea ochii peste cap.

                     Eu eram în urma lor, gândindu-mă la Francis Way și la ziua de sâmbătă.

                   Îmi amintesc că aia a fost cea mai stresantă săptămână din câte trăisem, stând într-o continuă așteptare. În sâmbăta aceea friguroasă de toamnă am mers pe jos cu Jezebel până la recital, nu cu autobuzul, iar vântul aspru mă ajuta să rămân calm și cu picioarele pe pământ, purificandu-mă și scăpându-mă parcă de inhibiții și agitație. Bineînțeles, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns a fost să analizez toată încăperea cât mai subtil posibil, constând dezamăgit că nu era nici urmă de Francis Way acolo.

                Jezebel era calmă pentru că săptămâna asta nu urca pe scenă și îmi zisese că se putea bucura de poeziile altora mai mult în serile în care ea nu participa. Eu mă simțeam apatic și stăteam în rândul patru cuminte, jucându-mă cu degetele în poală și ascultând cum o fată puțin mai mare decât mine și Jezebel citește niște poezii despre iubirea neîmplinită. Mă foiam mult pe scaun pentru că nu mai voiam să ascult chestiile alea triste și începusem să cânt în mintea mea o melodie care îmi plăcea ca să-mi distragă atenția. Am cântat-o de vreo trei ori, doar ca să aud apoi în spatele meu vocea aceea cunoscută, cu posesorul ei stând în rândul cinci. Francis era așezat nu în spatele meu, ci cu două scaune mai la dreapta, astfel că întorcăndu-mi puțin capul, puteam să îl văd foarte bine. 

                 L-am privit lung, aproape fără să îmi vină să cred că era acolo. Stătea aplecat în față, cu coatele pe genunchi și cu zâmbetul acela pe chip. Când s-a uitat la mine, mi-am întors privirea către scenă, așa cum făcuse el data trecută.

             Așa am ținut-o cam o lună. În fiecare săptămână amândoi eram acolo, eu pe scaun, el pe scaun sau pe scenă, aruncându-ne priviri câteodată. Abia în săptămâna cinci am făcut oficial cunoștință, când Jezebel și organizatorii vorbeau și eu o așteptam, iar Francis s-a așezat pe locul liber de lângă mine.

                 — Salut, a spus relaxat și firesc, așa cum își spun doi amici care ies la o bere.

                  Așa tâmpit eram, încât n-am fost în stare să răspund. A zâmbit amuzat și mi-a întins mâna.

                 — Sunt Francis.

                I-am privit mâna cu degete lungi și oase proeminente, ca la statuile grecești. I-am luat-o în a mea și am constatat cu stupoare că atingerea aceea îmi făcuse mai multă plăcere decât ar fi trebuit.

                    — Axel.
                 
                   Câteva secunde foarte scurte după ce am dat noroc, mâinile noastre au mai stat împreunate puțin, și amândoi am observat asta, dar ne-am comportat de parcă n-am fi știut.

                 — Nu ți-ai făcut încă curaj să urci acolo, Axel? m-a întrebat și Dumnezeule, numele meu rostit de el suna atât de bine.

                — Nu scriu poezii. Vin aici pentru prietena mea, i-am zis, făcând un semn cu capul spre Jezebel.

                    Francis s-a uitat la ea o secundă și apoi a încuviințat.

                — E talentată.

               — Și tu ești.

                Şi-a ridicat chipul spre mine și s-a uitat lung în ochii mei. Privire în privire. Albastru în albastru.

               — Aşa crezi, Axel?

               — Ei bine, am început, simțindu-mă mai încrezător, nu ești complet anti-talent.

                    Francis a început să râdă și am simțit cum sunetul acela prinde rădăcini în mine. Am mai vrut să spun ceva, dar în următorul moment Jezebel a apărut în fața noastră.

                 — Axel, ar fi în regulă să mergem cu domnul și doamna Joyce la o cafea cam...acum?

                   Domnul și doamna Joyce — organizatorii. Înainte să pot răspunde, Jezebel l-a observat pe băiatul de lângă mine și au făcut cunoștință unul cu altul.

                  — Ar trebui să vii și tu, Francis, a spus ea.

                    Francis s-a uitat la mine, cerând într-un fel aprobarea.

                  — Da, ar trebui să vii, Francis.

                   S-a uitat la noi timp de două secunde și apoi s-a ridicat de pe scaun cu zâmbetul lui obișnuit.

                  — Păi, în regulă atunci.