Ne vedem la recital

Capitolul 2

              N-am avut prea mulți prieteni în liceu. Aveam un amic, Trevor, cu care mai stăteam din când în când la școală și o prietenă foarte bună, care se numea Jezebel. Era o fată în general rece care nu se integra prea mult, dar după ce o cunoșteai era greu să renunți la ea, pentru că era o companie plăcută, inteligentă și interesantă. Sigur, uneori avea toane și devenea sarcastică de nu se poate, dar o iertam pentru că și ea îmi ierta multe lucruri mie și spunea că asta e de fapt rețeta prieteniei.

                  Jezebel era poetă — mă rog, poetă în devenire — și mă lua cu ea la recitaluri, mai ales când își citea și ea poeziile pentru concursuri de scriere creativă sau doar pentru plăcerea liricii. De obicei recitalurile astea se țineau într-un fel de salon măricel care avea în față o scenă pe care stăteau așezate o masă și un fotoliu, iar în fața scenei o mulțime de scaune pliabile sau de birou de unde ascultau spectatorii.

                  Îmi amintesc foarte clar seara când ajunsesem acolo puțin mai devreme, căci era una dintre dățile în care Jezebel urma să citească și ea poezii și zicea că are nevoie să se pregătească psihic înainte — era emoționată de fiecare dată — așa că, cum nimeni nu își ocupase locul încă, stăteam rezemat de un perete în timp ce ea îmi vorbea precipitată și așteptam să se facă ora opt ca să înceapă toată nebunia.

                  Atunci l-am văzut prima dată. Trecând prin spatele prietenei mele, îmbrăcat într-o pereche de blugi închiși la culoare și o jachetă de piele uzată. Mi-a aruncat o privire scurtă, dar eu m-am uitat mult la el, chiar și după ce a trecut de noi. Era foarte înalt și zvelt, ca un model, cu părul şaten deschis răvășit și rebel. Secunda în care îi privisem chipul nu fusese suficientă ca să i-l rețin, iar asta mă enerva și voiam să îl văd din nou.

                 Vorbea cu un mic grup de adulți, organizatorii evenimentului, iar când am observat asta inima mi-a tresăltat pentru că însemna că urma să citească și el poezii. Între timp, Jezebel observase că eram atent în altă parte.

               — Axel, mă asculți? Cred că mi-am pierdut foile!

                  Mi-am întors privirea spre ea, apoi repede spre el, ca să nu îl pierd din raza vizuală. După ce m-am asigurat că e încă acolo, m-am uitat la Jezebel care era înnebunită.

               — Unde naiba le-am pus?!

                Îi țineam rucsacul în timp ce ea căuta foile disperată. Am verificat dacă băiatul mai era cu grupul de adulți. Nu mai era. Brusc, am devenit agitat și Jezebel a crezut că eram îngrijorat pentru poeziile ei. 

                  — Le-am găsit, le-am găsit! a răsuflat ea ușurată și victorioasă, însă eu nu îl găsisem cu privirea pe tip.

                    Mă uitam prin jur la fiecare persoană în parte și mă chinuiam să găsesc silueta înaltă, dar dispăruse. Poeta în devenire m-a tras de mânecă către scaune, zicând că e aproape ora opt. Ne-am așezat în al doilea rând și am avut norocul ca în fața mea să stea doar o bătrânică foarte măruntă, fiindcă eu nu eram foarte înalt și îmi făceam griji că va trebui să retez capul cuiva.

                  Jezebel a urcat a doua pe scenă, după bătrânică. N-am putut fi atent la nimic, pentru că mă uitam printre spectatori după băiatul cu păr răvășit. M-am întors să verific în spate, dar câțiva oameni s-au uitat urât la mine și m-am răsucit rușinat. Am început să bat ușor din piciorul drept, un tic nervos și mi-am zis că mă port ridicol.

                 Prietena mea își terminase opera și toată lumea se pornise pe aplaudat, inclusiv eu. Dacă nu aş fi fost cu gândul în altă parte, i-aş fi amintit că sunt mândru de ea când și-a reluat locul lângă mine. Însă am uitat complet de orice altceva când el a urcat pe scenă. Nu mi-am putut abține un zâmbet entuziasmat la vederea lui. S-a așezat pe fotoliu fără să se rezeme de spătar și a spus stânjenit și modest la microfon:

                  — Sunt Francis Way şi...da, am să vă citesc câteva poezii.

                   Am devenit complet absorbit când i-am auzit vocea calmă, relaxată și adâncă. A scanat sala dintr-o privire și mi s-a părut că ochii lui s-au oprit asupra mea puțin mai mult. În sfârșit, îi puteam vedea fața ușor prelungă, maxilarul puternic și ochii scrutători, care am știut din prima că erau albaștri, exact ca ai mei. Avea o privire intimidantă care te-ar fi făcut să te rușinezi imediat dacă nu ar fi zâmbit aproape mereu, ridicându-şi pomeții înalți.

                  A început să citească cu dicție și claritate, făcând pauze scurte între versuri, fără să turuie conținutul dintr-o răsuflare. Citea cu ochii în foaie cam jumătate de vers, apoi a doua jumătate o rostea uitându-se la public. Apoi, nu la public s-a mai uitat, ci la mine. Cel puțin așa mi se părea, așa speram. Mi-am adunat curajul și i-am făcut cu ochiul ca să-mi verific ipoteza, iar atunci a tresărit și a ezitat câteva secunde. Eram în culmea exaltării.