Ne vedem la recital

Capitolul 10

                Săptămâna următoare am ajuns entuziasmat la recital și spre marea mea oroare mi-am dat seama că întârziasem puțin, pentru că Francis era deja aflat în fotoliu, citind cu aceeași dicție, cu aceeași pauză perfectă între versuri. Mi-am găsit repede un loc lângă Jezebel și ea m-a privit complice, dar i-am scos limba și i-am făcut semn să nu facă pe nebuna.

               Francis a rostit a doua jumătate a versului uitându-se la public. I-am zâmbit, dar nu m-a văzut. Am mai încercat o dată; nimic. A treia oară i-am făcut cu ochiul, ca la prima noastră întâlnire, dar tot nimic. Mi-am dat imediat seama că mă observase, dar mă ignora. L-am privit concentrat și țeapăn pe tot parcursul lecturii. Niciun zâmbet, nicio privire, niciun albastru în albastru.

               După ce a terminat și Jezebel a urcat pe scenă, m-am strecurat după el în spatele cortinei. Stătea tolănit pe un scaun, cu caietul de versuri în față și cu privirea fixată în peretele gol. A tresărit ușor când am intrat.

             — Hei, i-am zis pe un ton cât se poate de normal.

            — Hei, a răspuns la rândul lui zâmbind, dar nu era zâmbetul lui, ci unul plastic, forțat.

               S-a ridicat de pe scaun și a început să își bage lucrușoarele în rucsac. Confuz și precaut, m-am apropriat de el, l-am îmbrățișat strâns pe la spate, mi-am lăsat capul pe umărul lui, dar nu a avut nicio reacție. Nu m-a îndepărtat, dar nici nu m-a încurajat.

                M-am desprins încet și l-am lăsat să își adune hârtiile. După ce a terminat, m-am poziționat la câțiva centimetri de el și am așteptat să mă sărute, iar din cauză că nu a făcut-o el, am făcut-o eu. Sau cel puțin asta a fost intenția, dar Francis s-a retras înainte să apuc, mi-a ciufulit părul doar și apoi a trecut pe lângă mine.

                Poate că păream destul de calm, dar în mintea mea mă gândeam "Ce naiba, ce naiba, ce naiba?". Am traversat salonul după el și l-am urmat afară. Își aprinsese o țigară. I-am luat-o dintre buze și am strivit-o pe jos.

             — Axel...

            — Ce e cu tine? l-am întrebat agitat, șoptit, tulburat.

            — Ce să fie cu mine?

            — Tu să-mi spui.

           — Nu am ce să îți zic, Axel. Ce vrei să îți zic?

          — Nu ai ce să îmi zici? mi-am ridicat sprâncenele.

               Înțelesese de la bun început, dar abia acum a oftat, s-a uitat în stânga și în dreapta, după care mi-a ridicat bărbia cu degetele și m-a sărutat. Aproape ca de obicei, dar mai lipsit de pasiune, mult mai reținut.

            — Mulțumit acum? m-a întrebat.

                Nu, evident că nu, așa că l-am sărutat eu pe el și nu s-a opus, poate doar a ezitat la început, ca mai apoi să o facă cum o făcea de obicei, deschizându-şi lent buzele și găsindu-mi în sfârșit limba, cu respirații accelerate și greoaie. Imediat după, ca la un semn, s-a retras şi m-a împins ușor, dar rece.

               — Trebuie să plec, a zis și mi-a întors spatele.

                Apoi, în următoarele zile, a început să mă ignore de parcă abia existam.

                Mă simțeam neliniștit și încercam să mă gândesc la ce anume am greșit, apoi începeam să mă urăsc că nu știam, și să îl urăsc și pe el pentru că nu-mi spunea. La lecturile de poezie nu mai stătea cu mine și îmi vorbea sec și politicos, de parcă n-ar fi vrut să mă jignească în vreun fel, dar nici să se apropie mai mult de mine, de parcă ne cunoscusem acum o zi, două sau eram niște simpli colegi de școală.

              L-am vizitat acasă la el; mi-a răspuns sora lui. Am făcut cunoștință și pe urmă m-a lăsat singur cu Francis când i-am zis că eram amici și îi adusesem ceva ce uitase pe la recital. Francis a părut surprins să mă vadă și a devenit foarte agitat, ceea ce nu-i stătea în fire. M-a îndemnat totuși să iau loc și m-am simțit teribil de inconfortabil în sufrageria aia, pentru că mă obișnuisem cu atelierul lui. Doar simplul fapt că nu m-a mai dus acolo m-a făcut să mă întristez.

              — Ce mai face Jezebel?

             Ce mai face Jezebel? Își bătea oare joc de mine?

            — E-n regulă Jezebel. Ce mai faci tu?

               N-a răspuns imediat. Doar a continuat să se uite pe fereastră, fără să schițeze măcar o urmă de zâmbet.

             — Sunt bine. Am...am ceva de lucru la niște poezii.

                Asta era doar scuza lui de a mă expedia. M-am ridicat cu inima făcută ghem și i-am zis că am să plec. Nu s-a opus. M-a condus până la uşă și în prag nu i-am răspuns la salutul de la revedere, ci am rămas pe loc, ca o statuie, uitându-mă în ochii lui. Merita să fie pus în dificultate. Şi-a lăsat privirea în jos, apoi a oftat exasperat, pe nas, oferindu-mi un sărut destul de lung pe obraz.

               După ziua aia n-am mai vorbit deloc. Trebuia să accept că Francis nu mă mai dorea.