Ne vedem la recital

Capitolul 9

                Eu şi Francis am hotărât să ținem totul secret, în mare parte pentru că eu nu eram pregătit să spun nimănui, lui Jezebel, lui Trevor, părinților mei, dar și pentru că lucrurile făcute în secret capătă mister și sunt mai frumoase când sunt păstrate doar între două persoane.

              Totul a mers bine până când vicleana de Jezebel a început să mă suspecteze de la faza cu telefonul și să mă întrebe tâmpenii într-o seară când stăteam și ne uitam la un film și apoi picase internetul. Eu am încercat să îl repar, dar în final m-am dat bătut. Am hotărât pur și simplu să așteptăm să se încarce, iar ea a început să se uite ciudat la mine, cu fața aia că știe ceva ce nu ar trebui și e foarte mândră de asta.

           — Francis e de treabă, nu-i așa? m-a întrebat la un moment dat, făcându-mă să-mi strâng buzele şi să le dezlipesc apoi cu greu.

            — Da, e un prieten bun.

              Da, e un prieten bun, am zis eu, care doar cu o seară în urmă stătusem împreună cu el în patul în care stăteam acum cu Jezebel și ne sărutasem atât de absorbți de parcă sărutatul ar fi cerut o atenție deosebită. Şi creierul meu se golise complet în momentul ăla, apoi ne-am scos unul altuia tricourile și ne sărutasem din nou, apoi am rămas doar în boxeri și ne-am sărutat din nou, apoi nu s-a mai întâmplat nimic, dar am stat îmbrățișați toată noaptea și Francis m-a întrebat:

            — Sunt primul tău?

               Eu am mormăit fără să deschid ochii, simțindu-i respirația caldă pe față și mâna care îmi mângâia obrazul cu degetul mare:

              — Primul meu ce?

              — Primul tău...băiat.

              Am încuviințat și l-am întrebat același lucru.

            — Da, dacă te referi...la modul serios.

              I-am zâmbit. Apoi l-am sărutat pe nas, și el a râs.

             Da, același eu îi spunea următoarea zi lui Jezebel că Francis e un prieten bun. Eram convins că în dicționar, lângă ipocrit, era scris numele meu cu majuscule.

              — Bine, fie, am spus. Nu e doar un prieten.

               Jezebel nu păru surprinsă, dar zâmbi mulțumită.

              — Știam.

              — Cum adică știai?

             — Locul vostru secret din spatele scenei...nu mai e atât de secret. Am auzit râsete și sunet din ăla de pupături.

              Îmi venea să râd, dar trebuia să mă abțin.

              — Poftim? Cine mai știe?

             — Doar eu, calmează-te. Și nu te mai prosti atât. Lumea nu e chiar atât de plină de homofobi pe cât îți închipui.

            — Jezebel, nu știi ce...

             — Bine, da, ok, sunt câțiva. Și ce? Nu ai deget mijlociu cu care să îi saluți?

              — Termină, am amenințat-o râzând. Vreau să fiu bun.

              — Hai, nu e așa o crimă să arăți degetul mijlociu.

                 Mi-am dat ochii peste cap și i-am spus că nu la asta mă refeream. Gândul mi s-a dus din nou la Adam și Eva și i-am spus adevăratul lucru care mă chinuia. I-am spus cum de părea atât de corect, când de fapt era atât de greșit.

                 — Ești găgăuță, Axel, m-a complimentat ea. Dumnezeu nu condamnă și nu pedepsește iubirea.

                 Prea puțin convins, m-am uitat la ea. Ea a oftat.

              — Bine, ascultă aici. Există bărbați care își bat femeile și lumea nu spune nimic pentru că e un lucru atât de normal pentru unii oameni. Există bărbați care stau cu femei doar pentru sex și lumea nu spune niciodată că ăsta e un păcat, deși e. Apoi apar doi bărbați care se iubesc, care chiar se iubesc, sau femei, iar ei sunt păcătoși? Are vreo logică, Axel?

                — Dar Bibilia...

               — Nu există niciun paragraf în Bilblie care să interzică iubirea. Crede-mă, am citit-o de două ori. Iubirea e dincolo de corpurile voastre care sunt asemănătoare, e în suflet, iar sufletul nu are gen, naționalitate sau poziție socială.

               Mi-am întors capul în partea opusă, ca Jezebel să nu vadă lacrimile care îmi curg pe obraji.

             — Sunt bolnav, Jezebel?

             — Acum chiar te prostești. Nu ești bolnav, Axel.

             — Trebuie să renunț la credința mea pentru că sunt...pentru că îmi place un băiat?

               Jezebel a început să râdă cu un fel mustrător și blând, ca o mamă.

             — Nici vorbă.

             Și deși plângeam, plângeam pentru că în sfârșit găsisem cuvintele care rostite avuseseră același efect ca un pansament moale pe o rană din care se scurge sânge. Și în afară de asta, eram fericit și recunoscător că o aveam pe Jezebel ca prietenă, că atâta înțelepciune încăpea în căpșorul ăla al ei, și că dintre toți idioții, a ales să își bată capul cu mine.