Un băiat. Un băiat din cauza căruia n-am mai putut să spun niciodată fraza mea cu "eu nu mă îndrăgostesc". Îmi amintesc cât de bine mă simțeam când o spuneam, foarte sigur pe mine, cu un soi de mândrie la gândul că sunt imun la iubire.
Ei bine, cel puțin în exterior, pentru că în interior, de câte ori o spuneam, mă simțeam ca o specie de extraterestru care nu evoluase complet și nu putuse să își dezvolte abilitățile legate de afecțiune. Eram curios de ce nu mă îndrăgostisem absolut niciodată până la vârsta de şaptesprezece ani, dar nu puteam spune că mă deranja neapărat. Poate nu eram făcut să simt chestiile așa intens precum alții. Sărutasem câteva fete, dar mereu mă simțeam dezamăgit, și apoi încă și mai prost când mă întrebau prietenii mei "şi...ai dus-o în pat?" cu zâmbetul ăla pervers și tâmpit de adolescenți, iar eu știam că nu simțisem impulsul ăsta nici măcar o dată.
Uneori mă prefăceam că îmi place de câte o fată ca să nu mă mai simt ca un ratat. Dar o spuneam și cu o anume indiferență, ca să se înțeleagă că "îmi place de ea, dar nu sunt îndrăgostit de ea".
Ei bine, da. Așa am ținut-o mult timp, până când a apărut Francis și nu a mai trebuit să mă prefac că îmi place de vreo fată, pentru că am devenit prea ocupat să mă prefac că nu îmi place de el. Şi n-am știut până atunci că e așa de greu să îți ascunzi sentimentele, mai ales când îți vine să te holbezi la individul respectiv când e prin preajmă ca să memorezi fiecare detaliu ce ține de el.
Povestea asta despre cum m-am îndrăgostit e destul de interesantă. Așa că o voi scrie aici, ca să pot citi mai târziu când o să mi se facă din nou dor de el.
CITEȘTI
Ne vedem la recital
Proză scurtăDoi băieți. Niște poezii. O poveste de iubire. Să meargă împreună cu prietena lui cea mai bună la recitaluri de poezie e un lucru obișnuit pentru Axel, care își duce existența în cel mai simplu și netulburat mod. Însă atunci când un alt poet își fac...
