Ne vedem la recital

Capitolul 7

                   N/A: La media aveți o melodie. O puteți asculta încet în timp ce citiți capitolul, înainte sau după ce îl citiți, sau deloc. Alegerea e a voastră.

                   Lui Francis îi plăceau apusurile și cărțile de poezie în ediții vechi şi să îi cânt la pian. Cu câteva săptămâni înainte de petrecerea pe care domnul și doamna Joyce o organizau în cinstea volumului de poezii care urma să fie publicat în curând, eram la el acasă pentru că mă întrebase dacă nu cumva aveam chef să pierdem timpul împreună bând vin și ascultând muzică.

                   Avea o mulțime de viniluri pe care le manevra cu grijă în camera pe care o numea atelierul lui, o încăpere mică cu o canapea, o bibliotecă impresionantă și multe hârtii și proiecte de ale sale. Îmi plăcea la nebunie camera aia, așa dezordonată cum era, pentru că avea un geam mare şi prin el se vedea parcul învârzit și cerul, dar mai ales pentru că era atât de mult el în ea.

                  Un timp am stat tăcuți și am ascultat muzică pe vinil și am băut. S-a dus să schimbe discul, iar eu m-am întins pe toată lungimea canapelei, iar el nu mai avea loc, așa că mi-a ridicat picioarele și le-a așezat în poala lui, ținându-şi mâinile pe ele și provocându-mi corpul la a se abține din agitație, din entuziasm și din dorință.

                 După care am cântat la pianul din cameră în timp ce el fuma şi mă privea atent cu aceeași ochi scrutători, făcându-mă aproape să greșesc fiecare notă. Am început să tușesc după aia violent de la fumul de țigară și m-am oprit din cântat. El a deschis repede geamul.

                  — Îți fac rău? m-a întrebat, arătându-mi țigara.

                  Am dat din cap că da. A stins țigara și când a trecut prin dreptul meu, mi-a ciufulit jucăuș părul. Apoi ne-am așezat unul lângă celălalt pe canapea și n-am mai ascultat muzică, am ascultat doar vântul.

                   — Crezi că o să fii vreodată pianist? m-a întrebat la un moment dat, stând cu capul rezemat de spătar și privind spre tavan.

                  — Pianist? Nu știu. Toată lumea zice că ar trebui să lucrez în domeniul IT, pentru că e sigur și stabil.

                   Eu stăteam în aceeași poziție, doar că, cu chipul spre el, și când l-a întors pe al său în direcția mea, am împărtășit din nou privirea aia lungă, albastru în albastru, la o distanță mult mai mică.

                 — E bine să riști uneori, mi-a zis. Nu știi ce se poate întâmpla.

                  Nu mai știam dacă se referea la cariera mea sau la noi doi, dar am zis:

                — Tu ai să fii poet?

               — Da. Așa o să pot să bat câmpii toată viața, cât o să vreau și nimeni nu o să mă poată judeca. Pentru că așa-s poeții.

                  Am râs. A râs. Puteam să jur că avea cel mai frumos şi mai angelic zâmbet din lume, iar eu mi-aş fi dorit să fiu artist și să îl pictez așa cum l-a pictat Basil pe Dorian Gray, ca să îi arate și să îl facă conștient de propria frumusețe.

                  — Şi ai să rămâi aici, sau ai să te muți? l-am întrebat.

                  — Am să rămân aici. Am să vizitez alte locuri, dar n-am să mă mut niciodată. Cei care își părăsesc țara sunt niște trădători.

                     Mi-am dat ochii peste cap și l-am lovit în umăr cu umărul meu.

                 — Exagerezi.

                  A zâmbit şi eu mi-am îndepărtat spatele de spătar, încercând să fac să nu mă mai doară coloana atât de tare. Domnul Joyce mă rugase să îl ajut să trimită poeziile la editură și aproape înțepenisem în aceeași poziție pe un scaun pliabil. Naiba m-a pus să mă dau mare în privința cunoștințelor mele în tehnologie.

                — Te doare spatele?

               — M-hm.

                   A fost prima dată când am mulțumit cerului pentru durerea de spate, căci Francis s-a ridicat puțin și a început să îmi maseze umerii. Am început să mă relaxez și să mă înmoi sub atingerea lui, însă apoi m-am ridicat brusc de pe canapea, simțindu-mi sufletul greu și străpuns de prejudecăți, de ceea ce fusesem învățat de mic, că oamenii pot fi împreună ca Adam și Eva și atât, de ce ar crede soții Joyce sau Jezebel și de tot chinul la care Francis mă spusese involuntar de când ne cunoscusem. Dar știam în același timp cât de mult ar merita să îndur toate astea pentru el, care venise între timp din spate și își așezase cuminte creștetul pe vârful capului meu.

               — Ești singurul pe care l-am adus aici, în camera asta, știai?

                 În oglinda mică de deasupra pianului l-am putut zări închizând ochii, încolăcindu-şi brațele în jurul umerilor mei și asimilând momentul, iar pe mine acolo, în brațele lui, ridicând o sprânceană și rămânând impasibil.

                — Dar sora ta?

               — Singurul, a şoptit.

                 Am oftat încet și am privit încă puțin imaginea din oglindă înainte să mă întorc cu fața spre el, a mea ridicată în sus, a lui coborâtă în jos. Am vrut să mă apropri încet, timid, dar până să îmi pun planul la punct gura lui caldă era deja peste a mea, iar Francis mă săruta, același Francis pe care îl urmărisem din priviri aproape o lună la recital ca un spion și același cu care îmi imaginasem deja momentul ăsta, același cu care sărutul se mai întâmplase de un milion de ori în mintea și de un miliard între privirile noastre.

                Era atât de dulce, de inocent și de ireal încât după ce sărutul s-a terminat, am continuat să stau așa, cu ochii închiși și cu buzele întredeschise ca să nu închei oficial ceea ce se întâmplase. Am simțit degetele lui încă pe obrazul meu, un chicotit amuzat tot din partea lui și un alt sărut, în care nu m-am putut abține să nu zâmbesc.

                 Acum ştiam că în sfârșit, el e bine sudat în axa timpului meu și sărutul ăsta a durat o secundă şi o eternitate, încât după aceea am putut să îl privesc în ochi, albastru în albastru, și să îl strâng cu putere în brațe, cu fața îngropată în tricoul lui, fără să simt că am făcut ceva ce nu trebuia.