Zaira

Mintea îți este dușman

Nu am putut să închid un ochi toată noaptea. De fiecare dată când credeam că Robert doarme profund și încercam să evadez, îmi demonstra doar că putea fi mai viclean decât mine și doar dormea iepurește. Am stat pe podea până mi-au amorțit fundul, picioarele și spatele a început să mă doară, dar nici de a naibii nu aveam să mă urc în patul acela cu el. Mă simțeam trădată și naivă în același timp. Era ca și cum nu învățasem deloc din trecut și doar îl repetam obsedant, de parcă la următoarea rundă aveam să schimb ceva, dar subconștientul meu știa că nu va fi așa. Eram naivă pentru că îmi lăsasem compasiunea și încrederea în cel pe care-l știam eu să dicteze în fața rațiunii, eram naivă pentru că încă speram ca o partr din băiatul ăla să mai fie în el și oh, Doamne, cât am putut să mă înșel. Eram furioasă pentru că îl dezamagisem pe Maxx. Avusese atâta răbdare cu mine să-mi arate cum să mă apăr și cum să riposteze, încât simt că i-am dezonorat cunoștințele, dar ce ar fi trebuit el să mă învețe nu era lupta fizică, ci mentală.

Mintea, era un loc așa de pervers și ciudat, încât te poate controla cu ușurință. Te poate face să crezi ceea ce vrea ea și te ține subjugată cu cea mai abilă armă, minciuna. Deși vezi cu proprii ochi faptele, mintea cu o simpla imagine poate schimba tot. Te poate face să crezi că există bunătate într-un om care ți-a greșit, sigur trebuie să mai fie ceva pe acolo, măcar o fărâmă, te poate face să crezi că ești îndreptățită să lupți și să te ridici când șansele sunt potrivnice. Te poate ridica, dar te poate  doborî așa de repede și brutal încât nici să nu realizezi ce se întâmplă.

Fusesem așa de credulă, încât nu vazesem pericolul și acum eram în situația în care ziua de mâine era nesigură, iar acest gând m-a ținut trează până în zori zilei.

Robert pur și simplu s-a ridicat din pat, a aruncat o privire spre mine, a clătinat din cap și s-a dus spre scaunul de lângă ușă, începând să se încalțe. Eu, pe de altă parte, eram frântă de oboseală. Simțeam că în orice moment o să adorm pentru că nu o facusem toată noaptea, gândindu-mă la ce-mi va aduce ziua de azi.

-Ar fi trebuit să dormi, nu să te încăpățânezi așa, l-am auzit pe Robert spunând.

-Ar fi trebui să mă lași la palat, nu să mă iei cu tine, dar aparent nu avem parte de ce ne dorim, nu? am spus sarcastică.

-Nu eu sunt dușmanul, Zaira, oricât ai încerca să mă demonizezi, nu sunt băiatul rău din poveste, a zis, ridicându-se și venind spre mine.

-Dar nici prieten nu ești, am replicat, și oricum, zici că ești o moară stricată, repetând aceleași gânduri de nu știu câte ori. S-ar zice că tu nu vrei să trăiești prezentul.

-De acord, a spus, ignorând complet restul cuvintelor mele, lăsându-se în fața mea pe vine. Îmi pare teribil de rău că s-a ajuns aici, trebuie să mă crezi, trecutul a fost frumos și uneori chiar mă reîntorc la el, dar părerile de rău și amintirile nu te țin în viață, nu îți asigură ziua de mâine, nu te hrănește și nici nu-ți pune un acoperiș deasupra capului. Fiecare trebuie să facem orice ne stă în putință să supraviețuim și eu asta am făcut, am supraviețuit, chiar dacă asta a însemna să-mi calc pe mândrie, suflet, conștiință și uneori pe cadavre.

-Vrei să te compătimesc sau ce? am întrebat, nesigură de cursul discuției.

-Nu vreau compătimire, vreau ca de fiecare dată când te uiți la mine să nu-l mai vezi pe băiatul de 12 ani, să nu mai vezi copilăria și amintirile, vreau să realizezi odată că ce a fost nu o să mai fie și din punctul meu de vedere, discuția asta este încheiată aici, a zis pe un ton final, ridicându-mă odată cu el în picioare,  trăgându-mă de mâini.

-Nu mă atinge, am țipat, smucindu-mă de lângă el. De acum încolo o să mă uit la tine ca la un vierme ce ești, mulțumit?am întrebat, depărtându-mă de el.

-Cum vrei, a zis, ridicând din umeri. Acum haide, tatăl tău ne așteaptă în sufragerie și nu mă face să te leg, vino de bunăvoie.

M-am uitat la el cum se duce spre ușă, apoi s-a întors spre mine ridicând din sprânceană, de parcă mă întreba dacă o să îl urmez sau nu. Tare aș fi vrut să mă opun, tare aș vrut să îi spun vreo două, dar analizându-mi șansele, per total, acestea erau minime dacă nu mâncam, în primul rând, și nu aflam planul tatei. Clar nu aveam cum să scap de aici dacă nu îi cunoșteam motivele și nu îmi recăpătam forțele. L-am urmat doar pentru că nu aveam alta soluție și pentru ca îmi era extrem de foame. Am încercat să memorez cât mai mult din împrejurimi, dar în afară de uși și de un coridor lung, nu erau multe de văzut. Pereții erau vopsiți într-o nuanță care la început probabil s-a vrut a fi bej, dar care la momentul actual era un maroniu murdar și care se scorojea pe alocuri. Între fiecare ușă, în partea de sus, era o aplică cu două becuri mari care nu erau aprinse, făcând coridorul să fie întunecos, în lipsa luminii artificiale, dar și a celei naturale.

Ajunsi în capătul holului, am cotit-o spre dreapta, apoi am intrat într-o cameră slab luminată de un opaiț așezat pe masa la care stătea tata. Flacăra arunca umbre ciudate pe partea dreaptă a tatei, făcându-l să pară și mai ireal.

-Stai jos, a comandat, arătându-mi cu capul spre scaunul liber din stânga lui.

Din nou m-am conformat, iar abia când m-am așezat la masă, am observat că pe ea se aflau farfurii cu mâncare. La vederea ei, stomacul mi-a protestat zgomotos și fără să aștept m-am întins spre farfuria cea mai apropiată de mâna mea, cea cu ouă ochiuri. Nu-mi păsa ca probabil arătăm ca o nemâncată pentru că asta și eram. Chiar și cu privilegiile lui Maxx, unele alimente erau interzise pentru noi, probabil pentru a ne tine mereu într-o stare deplorabilă, incapabili să ne opunem.

-Nu ți-am spus că poți mânca, fată needucată ce ești, dar o să las de la mine de data asta, a bubuit vocea tatei în urechea mea dreaptă.

-Ce vrei de la mine? l-am întrebat, lăsând mâncarea în farfurie, apetitul zburându-mi pe fereastră.

-Ahh, întrebarea la care abia așteptăm să-ți răspund, a spus pe un ton malițios, lăsându-se pe spătarul scaunului. Vezi tu, mie mi-a ajuns tot controlul ăsta, toate interdicțiile, toate pedepsele. Vreau să schimb asta și vezi tu, planul meu este deja în mișcare, în curând monarhia nu o să mai existe și o să fim toți liberi ca înainte...

-Tu și ce armată?l-am întrebat, amuzantă de ideile lui care semănau cu ale mele.

-Ești o impertinentă, a urlat, aplecându-se așa de repede peste masă și pocnindu-mă peste obraz, încât nu mi-am dat seama ce m-a lovit. Nu îți dau ție socoteală, tu ești aici doar ca să-mi aduci la picioare unealta cea mai de preț a monarhiei. Ani la rand, încercările mele au fost inutile, nu poți omorî bestia, dacă nu-i tai capul și contrar credințelor, nu regele este capul. Maimuțoiul ăla este doar gâtul, capul monarhiei este cel care apară, care omoară și care pedepsește. Monarhia nu ar fi atât de puternică fără cel care instruiește soldații și care controlează servitorii. Fără el, regele și regina ar fi un nimic, ar fi niște copii care nu ar știi ce să facă cu jucăria lor. Capul monarhiei este Maxx Dante și tu fiica mea, o să mi-l aduci pe tavă.

-Ești dus cu pluta dacă ai impresia că o să fac asa ceva, am zis cu inima bătându-mi să-mi sară din piept și cu obrazul încă arzând de la palma lui.

-Tot ce este posibil, fiica mea, dar când o sa termin cu tine și tu o să fii, a zis, ridicându-se brusc de pe scaun. Robert, poți să-i activezi dispozitivul, a venit vremea ca ginerele meu să afle unde îi este soția.

M-am ridicat și eu de pe scaun, trântindu-l la podea și mi-am îndreptat privirea spre Robert. Nu am văzut să apese pe nimic, dar asta nu ar mai trebui să fie criteriul de observare, mai degrabă am simțit cum încet, încet șira spinării se încălzește până la punctul la care deja nu mai suportam.

Era ca și cum îmi turna cineva metal lichid în corp, arsura crescând în intensitate. M-am prăbușit la podea urlând de durere, rostogolindu-mă și rugându-mă de tata sau de Robert să oprească durerea asta insuportabilă. Lacrimile au țâșnit involuntar, mâinile mi se agitau fără voie, unghiile îmi zgâriau pielea într-o încercare eșuată de a scoate din mine durerea asta. Îmi pierdusem controlul asupra corpului și nu mai puteam face nimic să-l recapăt.