I am you

Capitolul 6🌫

•Lee Minho•

~după o săptămână~

Strigam iar și iar fără să primesc un răspuns. Mă zvârcoleam atât de violent încât simțeam că o să mi se rupă oasele. Lacrimile amare îmi brăzdau fața neîncetat, iar gura amorțită și uscată continua să scoată din nou și din nou același cuvânt: "Nu!".

În tot dezastrul care se crease jurul meu știam că ceva mă ținea pe loc, ca o ancoră care nu părăsea locul unde se înfipse. Acea ancoră erai tu.

Fiecare respirație greoaie îmi zgâria gâtul însetat. Nu înțelegeam de ce trebuia să trec prin toate acele stări, care era premiul? Care era scopul lor?

    Un glas dulce de femeie răsună de nicăieri ca o lumină într-un ocean întunecat. Acea voce pe care nu o uitasem chiar dacă nu o auzisem de ceva vreme. Am ascultat fiecare cuvânt pe care acea gură le rostea.

–Mi-ai jurat că o să rămâi, nu renunța.

–Nu mai pot...am zis răgușit simțind ca și cum în gâtul meu uscat își făcuseră loc zeci de cuțite, care se înfipseră dureros împiedicându-mă să vorbesc normal.

–Știu și te aștept, dar nu acum.

–De ce...de ce nu acum? Mi-e dor de tine...am continuat știind că dacă aș fi putut plânge ochii mei s-ar fi transformat în doua căscate imense, dar nu puteam.

–Brațele mele nu te mai pot cuprinde, dar ale tale încă sunt acolo și pot găsi din nou căldura unei îmbrățișări. Nu ești singur, nu uita.

Fiecare cuvânt pe care îl rostea mama era ca un alt cuțit înfipt în inimă; și cu toate astea aș fi rămas acolo și aș fi ascultat-o până când inima mea era atât de plină de găuri încât ar fi refuzat să mai bată. Nu puteam să pierd acele momente unice doar din cauza unei dureri care oricum era nimic pe lângă ce trăiam zilnic din momentul în care mă părăsise.

Pierdusem totul o dată cu ea, mă pierdusem pe mine și tot ce avusesem eu vreodată.

Nu știam că urma să mă regăsesc în tine, nu știam că urma-i să mă salvezi iar. Poate chiar mă salvase-i deja, dar eram mult prea orbit de întunericul pătrunzător în care intrasem, încât să-mi dau seama. Eram mult prea distras de umbrele care mă urmăreau ca să pot profita de lumina pe care mi-o ofereai tu.

Am deschis ochii și i-am întâlnit pe ai tăi și m-am liniștit instant pentru un moment, înainte să mă trezesc la realitate.

–Han Jisung...am șoptit când lumina slabă îi lumină fața.

Își întinse mănă încet oprind-o la câțiva centimetri de fața mea, am dat ușor din cap ca și cum i-aș fi dat permisiunea. Degetele sale calde îmi atinseseră fața ștergându-mi lacrimile care se prelinseră în colțul ochiului.

–Scuze, n-am vrut să te trezesc. Ești bine?

–Ce cauți la mine-n cameră și mai ales la mine-n pat? Am zis încercând să evit cât de mult faptul că tocmai mă trezisem dintr-un coșmar deghizat într-un vis dulce.

–Nu-mi răspunde la întrebare cu o altă întrebare.

–Nu, nu sunt bine. Am zis răstit ridicându-mă ușor. Dar m-am obișnuit...

–Ce ai visat? Erai atât de agitat și neliniștit. Părea că te sufocai, dar nu din cauză că nu aveai aer...

Își aplecă privirea către buzele mele care erau strânse într-o singură linie peste care își trecu ușor buricele degetului mare suspinând. Am închis ochii bucurându-mă de atingerea sa caldă pe pielea mea rece.

–Ești atât de rece...zise aplicându-se ușor. Nu știu de ce sau cum, dar am simțit că ești...supărat. Așa că voiam să vin să verific.

–Hannie ești în casa mea de câteva zile și deja simți chestii? Am zis sarcastic. Adevarul era că de când o medita pe Erika și se mutase la mine începusem să-l cunosc sau cel puțin mult mai bine decât până atunci.

–Eu...știi când ne-am văzut atunci prima dată?

Dintr-o dată imaginea râpei care se deschidea larg în fața tălpilor mele îmi reapăru în minte. Am încuviințat în liniște încercând să nu-i arăt cât de mult mă deranja de fapt subiectul.

–Pai eu nu eram acolo din întâmplare, ci...își lasă privirea în jos, știu că e ciudat și într-un fel straniu, dar știam că ești acolo cu acel scop.

–În ce sens?

–Nu știam cine ești, dar am fost purtat către acolo de ceva mult mai puternic de cât mine...nu vreau să crezi că sunt nebun...

–Și dacă o fac? Ce ai de pierdut? Omanii nebuni sunt interesanți, am zis ridicându-i privirea cu ajutorul mâini mele. Nu știu cât de multe ai înțeles tu despre mine zilele astea, dar nu mi-aș permite niciodată să te judec. M-ai salvat și chiar dacă nu a fost tocmai dorința mea, îți sunt recunoscător.

–Nu te deranjează faptul că eu cred că ceva supranatural m-a adus la tine?

–Atât timp cât te-a adus ce mai contează, am zis ca și hipnotizat de privirea lui pe care o putem observa perfect în ciuda luminii slabe.

  
   Am stat așa multă vreme doar privindu-ne. Nu am simțit să sparg liniștea și nici el. Era tăcere densă și plăcută, căci chiar dacă nu vorbea nimeni eu am auzit și am înțeles destule.

   Mi-am mutat mâna așezându-mi palma pe fața lui în încercarea de a mări contactul dintre noi. Își închise ochii alintându-și chipul în mâna mea. Niciodată nu simțisem ce simțeam acum.

   Mi-am amintit cuvintele Kyrei de săptămâna trecută din bucătărie. Avea dreptate. Nu o atinsese nu din lipsă de chef, ci din lipsă de atracție. Mă însurasem cu ea ea mai mult la insistențele mamei. "E o fată bună și te iubește!".

   Atunci privindu-te am realizat cât de mult mă mințisem. Cât de mult am încercat să ascund ceva din mine care a fost mereu acolo.

   Căci da, Jisungie, tu mă făceai să mă descopăr mai bine de cât o făcusem vreodată. Știi de ce? Căci tu erai eu, mă regăseam în tine și o dată ce te cunoșteam pe tine mă descopeream și pe mine. Aveam atât de multă nevoie de tine și tu știai asta chiar dacă eu nu rostisem asta niciodată încă până atunci.

*