I am you

Capitolul 3🌑

•Lee Minho•

Am deschis ochii fără să-i ridic. Am privit câteva secunde către pământul pe care mă așezasem.

Poate trebuia să-mi fii fost ridicat privirea și să te fii privit așa cum o fac acum, dar n-am putut. Simțeam că nu eram pregatit, sau cel puțin nu încă.

–Se pare că ne întâlnim din nou...zise băiatul blond așezandu-se lângă mine pe pământul rece păstrând totuși o distanță considerabilă între noi. Nu mi-am ridicat capul și nici nu am răspuns, ci am privit insistent în jos. Ok, înțeleg că nu ești încântat de revedere.

Mi-am ridicat chipul privindu-l încruntat pe blond. De data asta părul strălucitor părea extrem de moale căzându-i dezordonat pe creștet. Mi-am coborât privirea către buzele lui a cărui contur îmi scapase din vedere data trecută când îl văzusem. Ce mă atrase către acestea fiind zâmbetul naiv pe care îl afișă. Am înghiți în gol.

–De ce m-aș bucura să te văd? Am răspuns eu mijinndu-mi ușor ochii.

–Bine punctat...zise apoi își mușcă ușor buza plină de jos. Uite știu că sunt un străin și nu ar trebuii să-mi pese, dar chiar simt că nu ești bine...

–Ar trebui să plec, spun ridicându-mă în picioare. Mințeam bineînțeles, nu voiam să plec încă.

–Mama ta? Întrebă aproape șoptit.

–Da.

Răspunsesem sec și răspicat simțind cum fiecare părticică din mine se zvârcolea. M-am întors înapoi spre băiat privindu-l fix în ochii săi clari.

–Îmi pare rău, zise cu o voce tremurată.

–Nici măcar nu mă cunoști, de ce ți-ar părea rău? De ce să-ți pară rău dacă sunt bine sau nu?

–Bine punctat din nou, dar totul are un început. Se ridică și se apropie de mine. Mă numesc Jisung.

–Vrei să te felicit că ai un nume frumos? Îi răspund evitându-i privirea.

–Nu m-ar deranja dacă ai face-o.

În colțul gurii îmi apăru un început de zâmbet. Era o senzație atât de ciudată să-mi simt buzele ridicându-se în încercarea de a zâmbi. Ciudat pentru că nu simțisem nevoia să zâmbesc multă vreme. Mi-am reprimat rapid zâmbetul, pur și simplu simțeam că nu era momentul.

–Uite, eu chiar trebuie să plec.

–Unde? Mă întrebă, însă observându-mi fruntea încrețită reformulă. Unde mergi, dacă poți să-mi zici.

–Logic că pot, dar oare vreau?

–Ok, domnule dificil. Eram doar curios.

–De când un străin e curios despre viața mea personală?

–De când e interzis să-ți pese?

Nu mă așteptam la răspunsul lui. Stăteam într-un cimitir în mijlocul zilei de vorbă cu străinul care mă "salvase". Cumva pentru o secundă faptul că zisese că îi pasă de mine, chiar dacă habar n-avea cine eram, mă înduioșase.

–Haha, vrei să zici că mai exista așa ceva? Compătimire, empatie? Te rog, Jisung, să fim realiști. Ce urmărești mai exact? De ce ești aici în același timp cu mine? De ce vrei să-mi cunoști numele când eu nici măcar nu vreau să-l rostesc?

Întrebările au curs atât de natural și rapid întrucât aveam impresia că îmi stătuseră pe limbă de ceva timp și acum își găsiseră momentul potrivit de evadare.

–Nu știu, dar vreau doar să te ajut, zise în timp ce mă privi ușor confuz având expresia la fel de calmă ca mai înainte. Nu trebuia să pleci?

–Ba da, mulțumesc că mi-ai reamintit.

I-am întors spatele îndreptându-mă spre mașină. Aveam mintea mai tulburată decât oricând. Aveam impresia că ceva nu era în regulă cu băiatul ăla. Sau cu mine?

*