I am you

Capitolul 2 🌹

  •Lee Minho•

   Șoseaua goală și ușor umedă pe care goneam începu să se lumineze treptat. Felinarele înalte luminau puternic grădina din fața casei mele oferind împrejurimilor o tentă de necunoscut. Copacii înalți din spatele și lateralul casei se legănau ușor sub adierea vântului.

   Am parcat mașina lângă șosea, locul meu obișnuit de parcare fiind deja ocupat. Am coborât sfios din mașină ștergându-mi lacrimile de pe chip înainte să încep să urc scările din fața intrării principale.

   Am deschis ușa lăsând loc unei lumini orbitoare să înunde veranda. Am înaintat cercetând încăperea spațioasă auzind sunetul unori tocuri care zgâriau gresia albă în timp ce se îndreptau spre mine.

   Mi-am plecat privirea așteaptând. Două brațe subțiri se încolăciseră în jurul gâtului meu trezindu-mi fiori. Un păr moale și lung de o culoare arămie îmi mângâie gâtul în momentul în care își așezase capul pe umărul meu.

–Îmi pare rău...îmi zise șoptit când se desprinse din îmbrățișare.

 
   Ochii verzi ca de smarald oferiți de lentilele pe care le purta mă priveau atât de triști și înlăcrimați încât aveam impresia că ei chiar îi păsa.

–Oppaaa, strigase o voce subțirică.

   Înainte să pot reacționa într-un fel Erika îmi sări în brațe izbindu-și corpul firav de pieptul meu.

–Îmi pare rău că am venit atât de târziu, mama a avut iar treabă, îmi murmură micuța la ureche.

–Ce șocant, am zis ironic apoi am lăsat-o jos pe Erika, fetița Kyrei.

–Mami, te rog ne poți lăsa o secundă singuri?

–Dar...începu fetița când Kyra își îndreptă privirea glaciară către blondină. Bine, Spuse micuța rotindu-și delicat trupul și o dată cu el și rochița verde pe care o purta.

–Minho, unde ai fost? Știi cât de îngrijorată am fost?? Ți-am zis...

  
   I-am întors spatele și m-am îndreptat spre scara de lemn. Nu voiam să aud pe nimeni mai ales pe ea.

–Ce faci? Nu te preface că nu exist!!

–Nu mă prefac, pentru mine nu mai însemni nimic. De ce ai venit?

–Minho, mă rănești!

–Păcat că nu suficient.

–Chiar vrei să mă distrugi?

–Nu, nu e toată lumea ca tine.

M-am uitat scârbit la ființa pe care obișnuiam să o iubesc ca ultimul nebun întrucât i-am permis să mă distrugă. I-am întors iar spatele îndreptându-mă spre dormitorul meu.

Dacă aș fi știu cât de mult urma să te iubesc pe tine și cât de puține cunoșteam despre adevărata dragoste...

–Te comporți ca un copil mic! Țipă Kyra. Nu poți să mă arunci în stradă...am fost soția ta până la urmă. Nu crezi că măcar atât merit? Că Erika merită??

–Bine! Rămâi, dar fac asta doar pentru Erika. Acum lasă-mă!

–Nici măcar nu e fiica ta de ce ai face-o doar pentru ea? Minho te rog să te gândești mai bine...a fost doar o fază și îmi pare rău.

–O fază?? O fază din care a rezultat un copil de 7 ani?? Asta numești tu "o fază"? Mă dezguști.

–Dar asta s-a întâmplat înainte să fim noi împreună...

–Da și ai evitat să-mi zici ca ești mama unei fetițe și mai ai și o relație cu un bărbat putred de bogat. Am fost orb și prost prea mult timp, Kyra. Nu-mi pasă ce faci cu viața ta, rămâi dacă vrei, chiar nu-mi mai pasă.

   Nici nu trebuia să o privesc ca să-mi dau seama că fața ascuțită i se lățise din cauza zâmbetului pe care îl afișase. Eram sătul de ea până peste cap și nici nu știu cum am reușit să permit să se întâmple una ca asta. Noi doi din nou locuind împreună...doar gândul mă îngrozea, dar totuși Erika merita tot ce e mai bun. Ea nu avusese nicio vină.

–Minho?

–Ce dracu mai vrei?

–Te...te s-superi dacă...dacă o să...adică vreau să...nici nu e locuită...cel mai bine e să am eu grijă de ea...

   M-am ridicat atât de rapid încât Kyra se sperie lipindu-și spatele de ușă ridicând brațele defensiv.

–Dacă vreodată în viața ta îți pui mânuțele astea doua viclene chiar și pe tocul ușii aceleia, te împușc! Țip apoi o împing de lângă ușă ieșind din cameră.

Niciodată nu aș fi lovit-o, dar în acel moment eram atât de dezamăgit de tot ce se întâmpla întrucât nu puteam să gândesc clar. Nici măcar nu înțelegem de ce eram așa ofensat, era doar o cameră, o cameră...nu era ca și cum proprietarul camerei se va mai întoarce.

*

   Aveam nevoie de liniște, de pace așa că am mers în singur loc unde știam că voi găsi acea pace sau cel puțin așa aveam eu impresia.

   M-am așezat jos lăsând buchetul pe care îl cumpărasem ieri să cadă pe pământul uscat. M-am sprijin apoi de piatra de mormânt și am închis ochii. 

   Câteva lacrimi își făcură loc printre pleoapele lăsate, alergând acum în jos pe obrazul meu.

"Iartă-mă, știu că am fost nesăbuit iar...nu o să se mai întâmple..." i-am zis mamei în gând continuând să-mi țin ochii închiși.

  Nu știam nimic îți jur, dar cumva am simțit că te-ai apropiat și m-ai privit timp îndelungat până să-ți faci curaj să-mi vorbești.

–Ești bine?

   Vocea ta răsună de nicăieri ca a unui înger ce te veghează mereu, pentru că pentru mine asta urma să devii, îngerul meu păzitor.

*