Memoriile unei fete naive

22- Despărțirea

        După un timp

     Timpul a trecut atât de repede încât nici măcar nu am conștientizat că mai e doar o lună și jumătate până la terminarea liceului..și întoarcerea acasă.

    Sau poate o parte din mine nu a vrut să conștientizeze lucrul ăsta. O parte din mine este speriată de întoarcerea acasă.

     Încerc să mă conving singură că sunt suficient de puternică ca să mă întorc, dar cealaltă parte din mine încă simte durere.. încă își amintește..

     O parte din mine nu va uita niciodată, și nici nu va putea trece peste.

     Am renunțat de mult să mai condamn Dumnezeii sau zeii pentru ce mi s-a întâmplat. E în firea omului să caute un vinovat pentru încercarile la care a fost supus..dar de un lucru sunt sigură: nu aș fi ajuns aici dacă nu aș fi trecut prin tot ce am trecut.

     Nu aș fi cine sunt acum dacă lucrurile erau diferite. Am înțeles că oamenii au profitat de slăbiciunea mea și au folosit-o împotriva mea. Pentru că eu nu eram mulțumită de mine..nu mă iubeam suficient.
Și..indiferent cum va decurge întoarcerea, nimeni nu îmi va putea dărâma încrederea în mine pe care am reușit să o construiesc de atunci și până acum.

     O cască îmi cade din ureche în timp ce pe fundal rulează una dintre melodiile mele preferate.

     O reașez în pavilionul urechii și dau volumul mai tare, afundându-mă în învelișurile patului meu când o bătaie în ușă mă obligă să revin cu picioarele pe pământ.

     - Viiiiin. Strig eu, îndreptându-mă către ușă.

     Deschid ușa și dau ochii cu privirea înăbușită de lacrimi a lui Mei.

     - Mei, ce s-a întâmplat? Spun eu, luând-o în brațe.

     Mî strânge și ea la rândul ei în brațe și cu o voce răgușită de plâns, reușește să murmure:

     - Arch.. Eu și Arch..ne-am despărțit. Și plânsul ei crește în intensitate.
     - Îți fac un ceai să te calmezi și după îmi vei povesti totul. Sunt lângă tine. Spun eu îndreptându-mă către bucătărie.

     Cât timp fierbe apa pentru ceai, gândul meu e înțestat de tot felul de teorii, care mai de care mai urâte. Poate a înșelat-o.. sau poate a lovit-o.
Dar nu. Arch nu ar face așa ceva.

     Pun două cuburi de gheață pentru a răci ceaiul fierbinte și mă așez pe canapea lângă ea, înmânându-i cana de ceai.

     - Ți-a făcut ceva? Te-a înșelat sau ceva? Întreb eu.
     - Nu. Oftează ea. De fapt, s-a purtat chiar excepțional având in vedere situatia. Dar mă doare..în piept
     - Atunci?! întreb eu tot mai nedumerită
     - Pur și simplu a zis că nu mai merge. Că totul a început foarte din senin între noi și că se aștepta ca sentimentele lui pentru mine să evolueze..dar că nu a fost așa. Că sunt o fată minunată și că merit un băiat care să mă iubească din tot sufletul..dar că nu e el băiatul ăla.

    Nu știu ce să îi spun, așa că mă rezum la a o strânge tare în brațe. Aș vrea să îi spun că e un nenorocit, că nu merită o fată ca ea, dar atitudinea lui a fost totuși demnă de respect. Decât să îi facă rău certându-se sau înșelând-o, a ales să fie sincer cu ea.
 Și nu îl pot învinovăți pentru asta.

     - Îl iubesc, Deb. Și oricât aș vrea să îl urăsc, pur și simplu nu pot.. Nu știu cum o să trec peste asta. Nu știu.. Aș vrea să plec undeva departe.
     - Știi..poți veni cu mine acasă dupa absolvire. Și așa vei avea timp să te gândești la ce vei face în continuare.

     Se blochează preț de câteva secunde și apoi un zâmbet malefic îi apare pe față.

     - Doar dacă îmi spui ce e cu tipul misterios care îți tot dă mesaje.. Spune ea
     - Serios? Ai venit plângând că te-ai despărțit de Archie și tu mă întrebi asta?! Îmi dau ochii peste cap..fata asta e incredibilă.
     - Haide, Deb..sunt cea mai bună prietenă a ta..
     - Ești mai mult de atât.. Dar fie. Îți spun dacă promiți că nu mă vei judeca.
     - Nu aș face niciodată asta. Jur cu mâna pe inimă..