Volumul doi al cărții "Răsăritul Umbrelor"
Byun Sohee știe că-i condamnată înca din clipa-n care își ia rămas-bun de la băiatul pe care-l iubește și-l urmează pe Gabriel spre străfundurile celor mai întunecate coșmaruri ale existenței sale. Convinsă...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
This is a wild game of survival.
—
SOHEE
Sosia mea, cealaltă Sohee, avea ochii negri, exact ca ai lui Yoongi. Ca a unui demon. Iar eu...
Colțurile bucății de sticle ciobite erau mânjite cu sânge umed, așa c-am încercat să le șterg, în speranța deșartă c-aveau să mi se limpezească ochii. Am strâns din dinți din pricina durerii copleșitoare din podul palmelor mele murdare, atunci când tăieturile începură să mi se adâncească. Nu simțeam nici măcar lacrimile pe care le-am zărit scurgându-se pe sticlă.
Nu... era imposibil. Ultima dată când mă privisem în oglindă, din casa prietenilor mei, ochii mei erau caprui, aproape aurii - așa cum fuseseră dintotdeauna. Acum? Nu erau nici ca ai lui Yoongi, nici ca ai sosiei mele.
Erau ca ai lui Taehyung.
Am înghițit în sec, desfăcându-mi palma rănită. Am lăsat ciobul să cadă deasupra celorlalte, privind spre întunericul difuz, din umbrele cărora, acum ceva timp, ieșise sosia mea. Sunt tu, îmi spusese. Mai puternicăi, mai rapidă, mai bună. Unde dispăruse, atunci? Și de ce, pentru numele lui Dumnezeu, aveam ochii negri?
— Sophia.
Am tresărit, privind spre sursa vocii masculine, care-mi dădu un fior pe șira spinării. Gabriel, cu ochii săi aurii, strălucitori, exact așa cum obișnuiau să fie ai mei, apăru în fața genunchilor mei îndoiți, privind fără pic de confuzie spre chipul meu murdar, spre brațele mele pline de tăieturi... și spre ochii mei întunecați, care-l fixau cu ostilitate. Exact în acel moment, am știut c-avea habar de grozăveniile la care tocmai asistasem.
— Unde sunt?
Vocea mea era mai răgușită decât fusese vreodată, și am fost surprinsă să constat cât de tare mi se schimbase tonalitatea glasului. M-am încruntat când Gabriel își întinse mâna spre mine, urmând ca mai apoi să mă ridic singură, pe propriile-mi picioare, în ciuda faptului c-ar fi trebuit să fiu, probabil, sleită de fiecare picătură de energie pe care-o mai purtam. Am simțit o vagă usturime în zona gleznei drepte, dar lipsa durerii cauzate de rănile deschise de pe picioare și brațe, mă făcea să cred că dispăruseră. Mai puternică.
— Undeva între Rai și pământ, fata mea, îmi răspunse senin, înainte să se întoarcă cu spatele, de parcă nu-și găsise fiica înconjurată cu sânge și cioburi de sticlă.
Începu să se îndepărteze de mine, așa c-am luat-o drept o poruncă tăcută de a-l urma. În ciuda faptului că era ultimul lucru pe care aș fi vrut să-l fac, era, până la urmă, o variantă mai bună decât să rămân aici.
— Dacă ăsta-i Raiul, am început eu, ușor iritată din pricina răspunsului vag, mă întreb cum arată iadul.
— Nu înțeleg la ce te referi, vorbi Gabriel, din întuneric. Cu toate acestea, am reușit să disting forme pe care, în mod normal, nu le-aș fi văzut. Am clătinat din cap - probabil că eram mult prea speriată când m-am trezit ca să mă focusez pe împrejurimi. Mai puternică, mai puternică, mai puternică.
