Hidden Truth 2 || Niall Horan F.F.

Chapter 129

Respirația mea e încă sacadată și zgomotoasă fără niciun motiv în momentul în care intru în sfârșit în baie. Încui ușa în caz de orice și trag aer adânc în piept, încercând să îmi calmez bătăile accelerate ale inimii, însă efectul e total opus căci la un moment dat chiar am impresia că îmi va ieși din piept. Tâmplele îmi zvâcnesc și realizez că starea pe care o am e cea mai groaznică dintre toate cele care există, căci încă nu m-am trezit complet din beție, dar nu mai sunt nici total inconștientă ca acum câteva zeci de minute.

Senzațiile pe care le am sunt undeva cuprinse între cele două stări și nu pot face absolut nimic ca să le mai ameliorez, astfel că mă găsesc privind îndelung la reflexia mea din oglindă: ochii îmi sunt puțin roșii, la fel ca și culoarea din obrajii mei, iar părul îmi e puțin ciufulit, însă nu e nimic din ceva ce nu aș putea face ca să îl fac să arate puțin mai decent. Înghit în sec și îmi dau cu puțină apă rece pe față, având grijă însă să nu îmi șterg machiajul și descui în sfârșit ușa de la baie, căci câteva bătăi se aud și îmi dau seama că, probabil, cineva are acum nevoie de ea mult mai mult decât am eu.

Am stabilit cu Niall că ne vom întâlni într-o jumătate de oră la mașina sa și, de ce să mint, gândul că voi petrece câteva ore cu el, doar noi, îmi face inima să salte de bucurie. Însă e un lucru pe care trebuie să îl fac întâi. Nu știu cum voi ajunge sa fac asta, nu știu nici măcar dacă am curajul necesar să o spun măcar dar vina începe să își pună amprenta asupra mea și nu pot suporta ideea că am devenit aceeași persoană care odată îl învinuia pe Jaymi de ceea ce a fost în stare să îmi facă. Nu sunt cu nimic mai bună ca el și nu îmi vine să cred că a fost nevoie de atât de mult timp ca să îmi pot da seama.

Cobor rapid scările ținându-mă de balustradă și scanez imensul hol cu privirea, însă Dylan e de negăsit. Petrecerea încă e în desfășurare, chiar dacă majoritatea celor de aici sunt fumați sau beți. O parte, ce-i drept, e leșinată pe canapele, sau pe unde a apucat, însă o parte mult mai numeroasă continuă să danseze, să joace diverse jocuri care includ băutura sau drogurile, semnându-și practic condamnarea la moarte pentru a doua zi, când vor avea cea mai mare durere de cap posibilă. Muzica răsună cu putere și o pot auzi perfect acum, vibrațiile produse făcându-mi timpanele să mă doară îngrozitor; trebuie să ies de aici cât mai repede.

În momentul în care trec pe lângă canapeaua pe care grupul nostru a stat când am ajuns îl văd pe Harry urcat total pe o tipă și la un moment dat chiar am impresia că o linge pe față, însă nu fac decât să îmi dau ochii peste cap și trec pe lângă el fără să îi spun nimic. Îmi croiesc drum până la bucătărie și respir ușurată când văd că nu e nimeni acolo înafară de un individ leșinat pe masă alături de multe pahare roșii goale, iar după ce reușesc să găsesc un pahar curat, îl umplu cu apă rece și iau câteva înghițituri care, spre surprinderea mea, chiar mă fac să mă simt mai bine.

“ Jessica? “ îmi aud numele strigat și mă înnec în următoarea secundă, scuipând imediat apa înapoi în pahar.

Mă întorc apoi pe călcâie și observ cum Dylan stă în prajul ușii, expirând o cantitate de aer pe care cu siguranță se pare că a ținut-o până acum.

“ Yep, asta ar trebui să fiu eu. “ șoptesc puțin necomfortabilă; tot la ce mă pot gândi e faptul că eram pe cale să mă culc cu Niall sub același acoperiș cu presupusul meu iubit, pentru care nu am însă niciun sentiment.

Dumnezeule, sunt o persoană groaznică.

“ Unde ai fost? Era să mor de îngrijorare! “ exclamă și face câțiva pași în față, plasându-și mâinile pe umerii mei pentru a-mi putea analiza cu atenție trăsăturile feței. “ Ești bine? “ continuă la fel de îngrijorat și dau din cap în semn pozitiv, mușcându-mi apoi agitată buza de jos.