Destinul împărătesei [Finalizată]

40. Asasinul

Simțeam durere în piept văzându-l. Pesemne că erau sentimentele acelei femei care rămăseseră în corp. Era de parcă ceva m-ar fi sfâșiat pe interior.

-Ai venit să discutăm despre Albahar, am spus eu. Te rog, vorbește.

-Înainte de toate, Maiestate, îmi doresc să-mi cer iertare pentru lipsa de respect a fratelui meu. Ceea ce a făcut a fost scandalos și vă asigur că a plătit cu viața pentru păcatele sale.

Deci situația din Albahar chiar era gravă.

-Atunci îți voi da iertarea mea. Știu că Albahar a suferit mult din pricina avalanșelor peste minele de sare, iar apoi din cauza furiei mele. Spune-mi, cu ce mesaj ai venit tu?

Bărbatul și-a dres glasul.

-Avalonul este cel mai mare și mai puternic imperiu de pe continent. De aceea, tatăl meu, preamăritul rajah, dorește să propună o alianță. Albaharul poate deveni vasal Avalonului în schimbul unei soluții pentru ieșirea din această criză.

Situația era, într-adevăr, disperată dacă rajahul a recurs la așa ceva. Se părea că toți i-au întors spatele. Dar dacă situația era atât de gravă, atunci voiam să pun mâna pe un imperiu mic, cât două regate, care stătea să se dărâme? Aș fi putut să-l cuceresc foarte ușor acum, în loc să-mi devină vasal, dar asta putea foarte bine să-mi aducă distrugerea.

-Vreau ca Albaharul să facă parte din Avalon. Ca...un set de provincii condus de familia imperială. Dacă se va întâmpla asta, voi veni eu însumi în Albahar să îl ridic la gloria de odinioară.

Bărbatul părea că se gândea deja la asta.

-Eu nu pot lua această decizie, dar îi pot transmite tatălui meu cerința Maiestății Sale.

-Fă asta atunci. Până primești răspunsul, poți rămâne oaspetele meu.

Bărbatul a zâmbit în colțul gurii.

-Bunătatea Maiestății Sale nu are granițe, a făcut o plecăciune. Dar, dacă-mi este permis, cum se gândește Maiestatea Sa să restaureze Albaharul?

Eu am zâmbit în colțul gurii.

-Dacă ți-aș spune asta, Albaharul nu va mai deveni Avalon, nu-i așa?

El mi-a zâmbit înapoi.

-Dacă asta a fost tot eu mă voi retrage prima, m-am ridicat de pe tronul meu.

Poate că nu fusese o idee atât de bună să mă îmbrac ca un bărbat în acea zi, dar nu mă puteam abține. Mă simțeam mult mai confortabil astfel, fără a purta toate acele rochii grele sau bijuterii. Dar simțeam privirile acelor bărbați.

-Generale Volgrad, te rog să-i arăți prințului moștenitor unde sunt camerele sale. Va fi invitatul meu până când răspunsul va veni.

-Tu...am auzit un glas plin de furie. Ce ești tu de fapt?

M-am oprit, privindu-l pe acel bărbat îmbrăcat în enunc. De ce nu-i recunoșteam chipul? Nu-l mai văzusem pe aici. Era la mai puțin de un metru distanță. A scos din mâneca largă a robei un pumnal, a cărui lamă a lipit-o de gâtul meu.

Eu eram deja departe de orice bărbat ar fi putut sări în ajutorul meu. Privind cu coada ochiului, am putut vedea cum haremul era foarte încordat. Acei bărbați buni de nimic... Își pierdeau firea atât de ușor, huh?

-Ce ești tu de fapt?a întrebat bărbatul. Tu...ești măcar om?

-Iar tu cine ar trebui...?

Mi-am deschis ochii larg atunci, recunoscându-i într-un târziu chipul. Am zâmbit apoi calmă.

-Oh, tu ești acel bărbat... Câinele lui Astarte.

-Am pus otravă acolo cât să omoare un tigru, mi-a spus el apăsat, dar...cumva ai înviat. Iar de când ai înviat ești o cu totul altă persoană, Anastasia. Tu...chiar ești un om?

Eu l-am privit lung. Deci el a pus otrava care a ucis-o pe adevărata Anastasia.

-Dacă te tai acum...va curge măcar sânge?

M-am dat pe spate, ajungând cu brațele de pământ atunci când a împins, fentându-i lovitura. Ajunsă în mâini l-am prins cu picioarele de braț cu putere, împingându-l. De la cocul meu jos am prins acele între degete dintr-o mișcare și le-am aruncat. Bărbatul s-a ferit, fapt ce mi-a creat oportunitatea să fac o săritură și să-l lovesc cu toată puterea cu pumnul în tâmplă. El a căzut jos, gemând în durere.

Gândindu-mă la Astarte aveam o senzație puternică de furie și repulsie ce mă încercau. Acea nemernică...

-Așa stăpân, așa câine, nu-i așa? Astarte mi-a fost un mare ghimpe în coastă atunci și se pare că nici după moarte nu încetează să fie. Dar, dacă este ceva ce nu am aflat până acum, este: de ce a făcut-o? De ce mă ura atât de mult Astarte?m-am lăsat e vine ajungând aproape de el.

-Pentru că o ființă atât de slabă și patetică avea destinul pheonixului, mi-a spus bărbatul. Dar...cine ar fi crezut că te întorci din morți ca un demon? Vrăjitoare neno-...

Și-a ridicat mâna pentru a mă lovi, dar i-am prins-o, privindu-l rece. El a înghețat de-a dreptul.

Mă simțeam de-a dreptul îngrozitor gândindu-mă la Anastasia. La adevărata Anastasia. Și aveam un gol de gheață gândindu-mă la Astarte, pentru că, gândindu-mă la ea, gândul meu fugea spre Charon.

-Să-l ia cineva pe derbedeul ăsta înainte să-i dau eu o bătaie pe care să o țină minte, mi-am ridicat o mână ușor, întorcându-mi spatele spre ieșire. De data asta o să trec cu vederea, dar faceți bine și nu mai lăsați gunoaie în palatul meu.

-Vrăjitoare spurcată, exact ca mama ta!am auzit strigând. Acea cățea a primit exact ceea ce merita, iar asta o să primești și tu: o moarte paretică și dureroasă.

Am simțit cum inima mea a stat să se rupă atunci, gândindu-mă la modul în care murise acea femeie. Mi-am scos acul ce-mi ținea cocul strâns și din întoarcere l-am aruncat. A nimerit fix pe lângă capul lui, împământându-se într-unul dintre stâlpii din lemn. Bărbatul a înghețat.

Eu m-am întors spre servitoarea mea:

-Liria? De ce nu vii?

Ea m-a privit îngrijorată.

-Maiestatea Sa...chiar va pleca? Acel sclav...a spus lucruri foarte greșite. A încercat să vă omoare. Maiestatea Voastră, vă rog, lăsați-mă să-i iau eu viața. Nu poate să...

Eu i-am zâmbit foarte mulțumită. Acea femeie era cu siguranță ceva...

-Ești prea prețioasă pentru mine să te las să-ți murdărești mâinile cu sânge de sclav. Vreau să servesc ceaiul în grădină. Ocupă-te de asta. Oh, și, Liria, trimite după Mei. Vreau să discut ceva important cu voi două. Întrunirea este încheiată. Toți ceilalți, întoarceți-vă la treburile voastre.