~Your Voice~

17

                  Capul îmi bubuie cum nu mi-a bubuit în viața mea. M-am ridicat încet în fund și mi-am frecat ochii cu putere.

"Te-ai trezit" aud o voce. Am tresarit. Lângă mine era Daniel ce se juca pe telefonul lui. Ce căutam cu el?

"Umm, ce s-a întâmplat aseară?" îl întreb. Se uita confuz la mine.

"Nu mai ții minte?"

Dau din cap negativ. Mi-a povestit tot ce s-a întâmplat aseară și flashback-uri au început să-mi apară. Am tras aer adânc în piept, speram să fie un vis. Ar trebui să ma simt distrusă, să vreau să plang în fiecare minut din zi dar nu mă simt așa. Mă simt doar goală, înșelată și dezamăgită. M-am ridicat din pat și am mers până la baie, apoi până la bucătărie. Nu puteam sta flămândă toata ziua.

"Ai de gând să mergi azi la el?"  mă întreabă Daniel. Iau o gură din cafea.

"Da"

"Vrei să vin cu tine?"

"Cineva trebuie să care bagajele"  zâmbesc. Râde puternic și mă strânge în brațe. Nu mă așteptam la asta, dar aveam nevoie.

"Mulțumesc" șoptesc. Mă îndepărtează puțin și se uită nedumerit la mine.

"Pentru ce?"

"Pentru tot" răspund simplu. Îi zâmbesc și mă îndrept spre camera mea. Trebuie să mă schimb și să plec după lucruri. Nu-mi vine să cred că aici s-a ajuns. Mi-am umplut capul cu vise, l-am pus pe nenorocitul ăla pe primul loc atunci când trebuia să mă pun pe mine pe primul loc. Am ajuns să-mi doresc să nu ne fi întâlnit niciodată, așa nu aveam să sufăr atât și probabil viața mea era mai simplă.

Am ieșit din cameră și am mers în sufragerie acolo unde Daniel mă aștepta. Încerc să-mi așez gândurile în cap, să nu arăt vreo emoție. Trebuie să fiu puternică.

Am ajuns în fața ușii apartamentului. Am ezitat la început, voiam să plec de aici. Am deschis ușa apartamentului și am dat nas în nas cu Haechul. Nu părea foarte treaz.

"Cât ai băut?" îl întreabă Daniel. Nici nu-l bagă în seamă, ci vine lângă mine și se trântește pe jos în fața mea.

"Clara, te rog iartă-mă. Te iubesc, nu știu ce a fost în capul meu" spune. Mă uit la el, fară o emoție. Cu toate astea, pe interior plângeam. Sufletul îmi suspina. Am tras aer adânc în piept. Am mers spre camera unde îmi erau lucrurile, fără să-l bag în seamă.

Nimic nu era schimbat. Toate erau la locul lor. Cred că ar trebui să mă apuc de strâns cât timp Daniel îl ține pe Haechul departe. Am găsit o groază de poze cu noi, toate lucrurile astea îmi aminteau de noi. Nu le puteam lua cu mine, oricât de mult l-am iubit, și încă o fac. Îmi voi lua doar hainele, restul le păstrează el. Le poate arunca, le poate da foc, să facă ce vrea cu ele. Am mai dat un ultim ochi la absolut orice lucrusor din încăpere, încercam să mă calmez și să nu plâng. Mi-am dat inelul de logodnă jos și l-am așezat pe marginea unui dulăpior. Asta a fost?

Am părăsit camera pregătită să plec.

"Clara, te rog hai să vorbim" mă imploră Haechul. Am așezat jos bagajul și mi-am pus mâinile în sân.

"Te ascult" spun sec.

"Clara, îmi pare rău. Îmi pare atât de rău încât vreau să mă omor, să sar de la geamul ăla și să-ți dovedesc cât de mult te iubesc. Nu mă părăsi" își pune mâinile pe față și începe să plângă cu putere. Îi simțeam suferința și regretul, dar nu pot accepta așa ceva indiferent că mi-l imaginam tatăl copiilor mei.

"Ascultă-mă, noi nu putem continua așa. Indiferent că încă ne iubim, m-ai dezamăgit Haechul. Aveam preferințe de la tine. Nu mai pot avea încredere în tine, nu mai pot dormi în același pat cu tine, să mă trezesc dimineața lângă tine fără să mă gândesc la toate astea. Să mă înșeli a fost algerea ta, tu suferi consecințele" spun cu un zâmbet mic pe față. Nu puteam ascunde suferința pe care o simțeam, dar încerc pe cât posibil să nu izbucnesc emoțional.

"Cum poți fi așa calmă, știind că te-am înșelat? Ești prea bună pentru mine. Mereu ai fost"

"Crede-mă, pe interior ard. În creierul meu te înjur în 5 limbi diferite și îmi imaginez poziții în care te-aș putea spânzura. Dar ce aș face bine dacă mă enervez? Sunt distrusă Haechul, așa distrusă încât nici emoții nu mai am, nu mai știu ce să simt" spun ultimele cuvinte înainte să ies pe ușă. M-am trântit de perete imediat ce ea s-a închis și am izbucnit în lacrimi. Daniel m-a luat în brațe și mi-a sărutat fruntea.

"Ai fost tare acolo, știu că te simți goală pe interior. Plângi cât vrei, voi fi aici lângă tine".

Cu aceste cuvinte am izbucnit și mai tare în lacrimi. Plângeam, cu capul în scorbura gâtului său. Cine se gândea că voi ajunge aici? Poate tata avea dreptate, nu trebuia să rămân lângă Haechul, dar nu vreau să admit asta. 

M-am ridicat de jos și am coborât la mașină. O melodie mi-a atras atenția, îmi suna așa cunoscut dar nu știu de ce. Am mers spre locul din care venea melodia. Ochii mi s-au mărit, chiar dacă nu era vreun motiv anume. Era din nou acel baiat cu masca pe care l-am mai vazut, cel ce cânta la chitară. M-am așezat jos aproape de el , dar la o distanța considerabilă. S-a oprit din cântat și s-a uitat în spre mine dar eu evitam contactul vizual. Mi-a întins o sticlă de apă.

"Mulțumesc" îau o gură mare din sticlă.

"Cânți superb" i-am spus. Mi-a zâmbit larg.

"Clara, ești bine?"  vine Daniel în fugă în spre mine. Dau din cap și mă ridic de jos. I-am făcut cu mâna acelui băiat. Mi-a făcut semn să aștept apoi mi-a înmânat o hârtie. Am băgat-o în buzunar și am plecat, zâmbindu-i.

"Cine e ăla?" mă întreabă Daniel.

"Nu știu, e a doua oară când îl văd. Dar cântă superb la chitară și pur și simplu mi-a atras atenția"

"Și foaia aia ce e?" . Ridic din umeri și scot hârtia din buzunar. Era un număr de telefon.

"Cineva vrea să te contacteze" râde Daniel. Îi dau o palmă peste umăr jucăuș și urc în mașină.

Gata și capitolul ăsta