Maniac | H.S | Romanian Translation

Chapter 9

[ Harry's p.o.v ]

Ea se 'lupta' pe bancheta din spate , în timp ce eu conduceam pe drumul gol. Ea mă striga , dar eram concentrat mai mult pe vocile din capul meu , care îmi reaminteau de ceea ce făceam. Ele îmi aminteau că am făcut acelaș lucru și cu sora mea , am legat-o și am aruncat-o pe bancheta din spate , ca și cum ea ar fi un gunoi.

Mâinile mele s-au strâns mai bine în jurul volanului , degetele mele devenind albe , încercând să rămân concentrat pe drum , dar nu puteam. Nu când atâtea voci vorbesc cu mine la un moment dat. Capul mă durea , iar corpul meu a început să tremure ca și cum aș avea frisoane reci.

Încă o putea auzi pe Karman stringând , dar mai încet . "Harry...Ce s-a întâmplat? Trage pe dreapta sau ai de gând să ne prăbusești sau ceva de genu!"

"Nu-mi spune..."  Am șoptit , în timp cum șimțeam că o să leșin. "Nu...Nu-mi spune ce să fac!"

Chiar dacă nu am vrut să opresc mașina , am făcut-o. De dragul meu , nu trebuie să mă rănesc chiar acum. Nu ar fi chiar așa o mare problemă dacă Karman s-ar răni , deoarece nimeni nu va ști în afară de mine și nu i-aș mai auzi gura ei mare.

Odată ce am oprit mașina , am pus-o într-un parc înainte să-mi sprijin capul de volan. Am auzit claxonul , dar nu mi-a păsat , el bloca vocea lui Karman , iar asta ma făcut să zâmbesc. Îi iubesc vocea , chiar o fac , dar după un timp devine enervantă.

Zâmbetul de pe fața mea a pierit după un minut. Vocile din capul meu se auzeau copleșitor de tare , acum claxonul nu le mai făcea față. Mi-am mușcat buza , în timp ce-mi ridicam capul doar ca să-l sprijin de scaun , încercând să-mi regulez respirația.

Nu am mai auzit vocile de o lungă perioadă de timp , de când m-am dus pentru prima dată la spitalul cu boli mintale. Ele au început să-mi răsune în cap de când mi-am ucis familia și s-au mai auzit câteva săptămâni după. Nu am putut dormi sau să mă concentrez pe nimic , ascultam doar ce-mi ziceau ele.

Gardienii și doctorii de la spital încapeau să observe că reacționam altfel. Au crezut că voi înebuni , ceea ce deja eram , dar credeau că mai rău , deși deja eram. Ei au făcut atât de multe teste pe mine , mai multe decât am putut reține , și făceau multe "tretamente" mai intense.

Ei au încercat să mă repare , dar nimeni nu piate face asta. Nimic sau nimeni nu mă poate ajuta , cu excepția mea , dar mintea mea nu-mi dă dreptul să fac asta. După luni în care au încercat să mă ajute , s-au dat bătiți , deoarece știau că nu puteau face nimic.

Au fost și părți rele la spital , comportament și la boala mintală , deci ei m-au mutat într-o cameră în care nu era ceva sau cineva. Nu a fost rau , deoarece nu era nimeni cu care să mă bat , dar acolo era mereu cineva care se uita la mine.

Camera în care am stat era groaznică. Nu era fereastră , ca să pot privi afară sau ceva , era doar un pat incomod în colțul camerei. M-am rugat de ei să mã ducă înapoi în camera în care am stat înainte , chiar dacă era o celulă , măcar puteam privi printre gratii și după câteva săptămâni au fost de acord.

Nu a mers chiar așa cum ei își doreau , ei sperau că dacă mă mută nu voi mai vorbi cu vocile. Le-am zis că există oameni care vorbesc cu mine , dar mereu se termină cu tratamente de electro șoc și bârfe despre cum îmi imaginez lucruri.

Nu îmi inaginam lucruri  , sau poate așa credeam. Nu dormeam deoarece toată seara vorbeam cu vocile din capul meu , planificând o evadare. Când doctorii m-au luat la tratament , vocile mi-au zis să fug și așa am făcut. Asta a fost prima dată când am scăpat și prima dată când am văzut-o pe Karman venind acasă , de la școală , cu prietenii ei.