O viață nouă.
O despărțire.
Un pariu.
O provocare.
O promisiune.
Un trecut tulburător lăsat în spate.
Iluzia iubirii.
Și multe alegeri greșite.
Când nimeni nu e cine pare a fi;
când trecutul se hotărăște să revină în viața lui Ash ca o umbră c...
Se pare că domnișoara Moore nu are același succes ca în cazul lui Spring în rândul tuturor profesorilor pentru că am găsit-o la subsol, în sala pentru detenție, citind o carte. Întrebarea mea nu pare să o surprindă, zâmbește, iar zâmbetul ăsta mă scoate din minți.
Stau în fața băncii ei, în picioare, și mă privește în timp ce roade guma de șters a unui creion. Mă uit în mod automat la părul ei, ambele creioane sunt la locul lor.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
- Deci ai făcut cercetări.
Lasă creionul pe masă. Îl va mesteca din nou, cu prima ocazia. Urăsc asta. Cu cât aflu mai multe despre ea, cu atât devin mai convins că e o idee proastă fiecare discuție a noastră. Se joacă de-a inocența, privindu-mă nevinovat pe sub gene, dar știu că exact asta a vrut, că nu sunt singurul care i-a picat în plasă, știu că și-a bătut joc. Nu e cu nimic diferită de toți ceilalți.
- Vrei să știi ce am aflat?
- Îhî.
- Nimic!
Lovesc cu pumnul în bancă fără să mă pot controla. Tresare, apoi se lasă pe spate, mărind distanța dintre noi. Suntem singuri aici, e prea devreme, nu cred că se grăbește nimeni să ajungă la detenție, în afară de cei mai mari ciudați din liceu.
- N-am aflat absolut nimic! Strig, rupând creionul în două. M-am săturat de jocul ăsta. Dacă ai chef de glume, găsește pe altcineva. Nu vreau să mai aud nimic despre crime, sânge sau orice ți s-ar putea părea interesant sau amuzant. Lasă-mă în pace!
Nu a slăbit nicio secundă șirul de priviri curioase. Nu pare speriată, furioasă sau măcar convinsă de ceea ce tocmai s-a întâmplat.
- Îmi datorezi un creion, spune în cele din urmă, dându-mi impresia că nu e deloc afectată.
- Ăsta e răspunsul tău pentru... tot?
- Absolut.
Calmul ei mă dezarmează, chiar dacă e diferit de calmul lui, chiar dacă știu că nu urmează nimic rău apoi. Își scoate un creion din coc și în doar câteva secunde tot părul îi cade pe umeri, în valuri haotice. Prinde cel de-al doilea creion înainte să cadă pe podea și nu se obosește să își așeze buclele dezordonate în vreun fel.
Rămân pironit în fața ei, ca un musafir nepoftit. Nu știu cum să interpretez atitudinea ei. Nu s-a apărat. Nu m-a atacat. A primit furia mea fără să se sinchisească prea tare, iar asta nu face decât să trezească și mai multe întrebări.
Reușesc să-mi desprind picioarele de podea, să mă așez într-o bancă, cât mai departe de ea, dar nu reușesc să înlătur senzația că ceva nu se leagă, că încă nu știu totul sau că greșesc renunțând să îmi mai pese.
