Ash |PAUZĂ♧|

Capitolul 7 - Nu te voi părăsi niciodată.

_Evelyn_

„Vreau să vorbim."

Trimit mesajul și pun telefonul înapoi în buzunar, apoi îl scot din nou și verific dacă l-a văzut.

- N-o să-ți răspundă.

- Vrei să încetezi cu asta, te rog?!

Iz se foiește în banca de alături, schimbându-și poziția picioarelor.

- Câte mesaje mai ai de gând să îi trimiți? E clar că nu vrea să îți răspundă.

- E la antrenament.

- Antrenamentul e după ore.

- Știi că uneori antrenorul îi ia de la ultima oră, în special în preajma meciurilor.

- Cât ai de gând să te mai minți, Lyn? S-a terminat. S-a terminat în clipa în care a atins-o prima dată pe Chloe. De ce nu vrei să accepți?

- Pentru că nu s-a terminat încă!

Simt cum lacrimile îmi inundă ochii și se luptă să alunece în jos pe obraji. Dar de data asta nu voi plânge. Nu aici. Iz nu mă înțelege, doar pretinde că o face. Ea n-a iubit pe nimeni la fel de puternic cum îl iubesc eu pe Matt. Ea nu știe cum e să te pierzi și să te regăsești lângă cineva. Uneori am impresia că singura persoană pe care Izzy o iubește cu adevărat sunt eu.

- Vei găsi pe cineva mai bun, Lyn...

- Nu vreau pe cineva mai bun. Îl vreau pe Matt.

Doamna Robinson ne atrage atenția și nu pot să nu îi mulțumesc pentru asta. Nu mai pot continua o discuție în care se vorbește despre o viață în care eu trăiesc fără Matt.

Niciuna dintre noi nu se poate concentra. Am scris patru rânduri la eseu. Izzy a scris doar titlul. Îmi evită privirea acum și mâzgălește în mod obsesiv marginea de sus a foii. Schimbă din nou poziția picioarelor, de parcă nu ar avea stare și ar vrea să plece cât mai departe de aici.

Reușesc să mai scriu două rânduri la eseu înainte să sune de ieșire. Iz distruge toată foaia cu mâzgăleli pe care nici ea nu le înțelege.

E prima care se ridică din bancă. Doamna Robinson vrea să protesteze, însă privirea acidă a lui Iz o face să dea înapoi.

Sunt cea mai groaznică prietenă de pe fața pământului. Izzy a fost mereu alături de mine, m-a sprijinit atunci când am avut nevoie și nu mi-a cerut niciodată nimic înapoi, iar eu nu fac altceva decât să îi îngreunez munca, refuzând ajutorul pe care mi-l oferă.

Îmi strâng lucrurile în grabă și alerg după ea.

- Izzy, așteaptă.

Știu că m-a auzit, pentru o secundă a fost ezitantă, apoi pașii ei au devenit mai grăbiți. Ușa unei clase se deschide între noi și sunt nevoită să mă opresc atunci când o grămadă de puști din anii mai mici împânzește tot holul. Mă strecor printre ei și cu toate că îmi dau sufletul alergând, o ajung pe Iz la dulapuri. Închide ușa și se întoarce pe călcâie, plecând fără să sufle o vorbă.

- Unde crezi că pleci?

Își continuă drumul, nepăsătoare. Mă țin după ea, neputând să îmi dau seama ce înseamnă comportamentul acesta ostil.

- Izzy!

Se oprește. Umerii îi coboară. Pare obosită și știu că eu sunt cea care o obosește. Nu sunt o prietenă ușor de ajutat, înțeles sau avut prin preajmă.