Ash |PAUZĂ♧|

Capitolul 10 - De data asta, vei fi a mea!

_Ash_

Ușile autobuzului se închid în spatele meu. Îmi găsesc un loc în partea din spate și mă așez pe scaunul de la geam. Dau muzica mai tare și privesc afară, printre picăturile de apă care se preling până la marginea de jos a geamului.

E ciudat cum, dintre toate câte s-au întâmplat peste zi, singurul moment care îmi revine în minte e cel în care vrabia s-a izbit cu putere de fereastră. Mi s-a blocat printre gânduri, exact ca refrenul unei melodii enervante, lipsită de sens, pe care nu poți, pur și simplu, să ți-o scoți din mine.

Îmi lipesc tâmpla de geam în timp ce o mulțime de copaci și de case se derulează în dreapta mea, scăldate toate în strălucirea anemică a ploii. Sunt mai conștient decât mi-aș dori de ghemotocul de hârtie din buzunarul blugilor.

Iubitul lui Evelyn Voss...

Pumnii mi se încleștează involuntar. Încerc să mă relaxez. Haide, Ash, ai mai trecut prin asta. Nu e prima dată când ți se pune pata pe cea mai frumoasă fată din liceu. Știi cum să te descurci sau, mai bine zis, știi cum să faci față unor astfel de dezamăgiri.

Întorci capul și mergi mai departe, te prefaci că nu îți pasă, la fel cum nu îi pasă nici ei. Îți vezi de viața ta patetică și inutilă, iar ea își vede de viața ei minunată, alintându-se în brațele căpitanului echipei de fotbal.

Haide, Ash, zâmbește, e doar povestea vieții tale!

Cobor patru stații mai târziu, la două străzi distanță de casă sau, mă rog, de ceea ce ar trebui să ne devină într-o zi casă, dacă totul merge cum trebuie, dacă el nu ne găsește, dacă eu reușesc să mă integrez.

Iau în piept ploaia care îmi bate în față și, într-un fel, sper că apa va dezintegra hârtia din buzunar, că cerneala se va întinde și că acele cuvinte nenorocite vor rămâne doar în mintea mea, acolo de unde nu mai pot fi smulse de alții.

Dar e o prostie, pentru că există mii de astfel de hârtii în liceu și nu cred că va ploua suficient cât să le înghită pe toate.

Îmi place întunericul de afară, e un loc bun în care să te ascunzi, un loc bun în care să fii la fel ca ceilalți. Trag fermoarul jachetei până sus, deși nu îmi e de niciun ajutor. Motorul unei mașini sparge liniștea nopții.

Trece pe lângă mine în viteză, apoi frânează brusc și intră pe aleea casei de peste stradă, chiar vizavi de a mea. Farurile se sting, portiera e trântită. Un puști înalt aleargă spre intrare și, deși nu văd prea bine din cauza întunericului și a picăturilor de apă de pe lentilele ochelarilor, aș putea să jur că îl cunosc.

Intru și aprind toate becurile în drum spre etaj. Mama nu a ajuns încă. Las apa de la duș să curgă cât îmi scot hainele ude. Înainte să închid ușile cabinei, mă privesc în oglindă. Caut ceva ce ar putea găsi Evelyn demn de iubit la figura patetică care mă privește și, cum nu găsesc nimic, mă întorc, apoi închid ușile în urma mea.

Apa fierbinte îmi arde pielea și simt că vreau să o jupoi de pe mine. E încă unul dintre lucrurile care îmi amintesc de el, încă unul din multele. Dar am nevoie de durerea asta, de o mică parte din ceea ce urmează să simt dacă o las pe ea să mi se strecoare în inimă sau, mai bine spus, dacă nu găsesc o cale să o scot de acolo.

Îmi pare rău, Evelyn, dar știu pe de rost povestea asta!

***

- Deci, cum a fost azi?

Mama mă privește de pe cealaltă parte a mesei, dar îmi evită privirea, se concentrează asupra unui punct aflat undeva la mijlocul distanței dintre piept și bărbie. Întrebarea îi stăruie pe buze de când a ajuns, însă așa face mereu, îmi dă puțin timp, să îmi pot pregăti scuzele patetice sau lamentările demne de milă, sau poate atât durează până își face curaj să îi dea glas.