Ash |PAUZĂ♧|

Capitolul 16 - Cred că e suficient, Romeo.

_Ash_

- Îmi dai voie să îți arăt?

Se trage ceva mai aproape, iar când îi prind mâna într-a mea se lasă moale ca să o pot ghida. Părul îi miroase a căpșuni, iar pielea are un iz subtil de scorțișoară, le pot simți chiar și prin duhoarea rinichiului.

Mâinile noastre alunecă ușor, cu precizie, adâncind tăietura odată cu fiecare mișcare.

Evelyn uită să respire, expiră puternic din când în când, iar eu o ghidez mai departe sub privirile atente și iscoditoare ale lui Issabelle.

- Asta a fost tot.

Din păcate, nu avea cum să dureze prea mult. Își desprinde mâna din strânsoare mai repede decât mi-aș dori, dar rămâne pe scaun, aproape, foarte aproape.

- Minunat, strigă profesorul venind de undeva din spate. Ați făcut o treabă absolut minunată!

Ridică tava cu cele două jumătăți și studiază atent tăietura. Nu e chiar perfectă, așa ar spune mama, dar e destul de bine pentru niște începători.

- A durut, domnișoară Voss?

- Ar fi putut să doară, răspunde Evelyn, uitându-se spre mâna stângă.

- Ash, dragule, e prima dată când faci așa ceva?

- Ămmm, sigur... da.

E o minciună, bineînțeles. Am pierdut șirul după-amiezilor pe care le-am petrecut cu mama la spital, șirul lecțiilor nedorite pe care ea mi le-a predat oricum. Cred că aș putea oricând să îi iau locul, fără ca cineva să se prindă.

- Ha! Geniu! V-am zis eu. N-ai stofă de agent secret, băiete.

Trece mai departe cu entuziasm, gata să găsească greșeli în tăieturile celorlalți, iar eu, Evelyn și Issabelle rămânem împreună la aceeași masă, într-o tăcere stânjenitoare.

Țesătura vechii povești tocmai s-a rupt, mi-am strecurat o mână afară și e atât de bine să trăiești o poveste bine-cunoscută într-un mod diferit pentru întâia oară. Ar fi trebuit să îmi dau seama de la început că de data asta va fi diferit.

Până și Evelyn e diferită, într-un sens bun, evident.

- Nu-i prima oară când faci asta, așa-i?

Ochii lui Issabelle mă iscodesc și simt un fior pe spate. Unii oameni au efectul ăsta asupra mea, ca și cum m-ar săpa pe interior fără pic de rușine sau remușcări. E ceva ciudat cu ea, de parcă ar afișa o carcasă dură și rece, dar în interior ar fi moale ca pulpa coaptă a unui fruct.

Izzy e doar o carapace.

Issabelle e o bucată fragilă de porțelan care știe că poate fi spartă în bucățele oricând.

Exact așa ești, așa-i?!

- Nu, nu e tocmai prima oară, recunosc.

- Să nu-i spui asta lui Robertson, își caută de prea multă vreme geniul.

Trage un scaun mai aproape de masă și se așază pe el. Eu rămân la mijloc, prins între ele și nu pot deloc să mă plâng.

Robertson începe să deseneze pe tablă secțiunile rinichilor pe care i-am disecat. Ceilalți desenează după el, învăluiți într-un murmur scăzut.

Evelyn se uită la poze pe Instagram, iar Izzy mâzgălește o pagină a caietului de biologie în partea de sus. Nu le cunosc mai deloc, dar azi nu mai sunt aceleași de ieri, par două piese din puzzle-uri diferite, ieri erau două piese care se completau perfect.