Ash |PAUZĂ♧|

Capitolul 20 - Fetele ca Evelyn nu se îndrăgostesc niciodată de băieții ca Ash.

_Ash_

Mașina e învăluită în ceață. Aerul din interior s-a încălzit, iar tremurul mâinilor lui Evelyn a încetat.

- Deci, secretul tău care e?

- Poftim?

- Ce căutai mai exact?

Oh, asta. Sigur. La ce m-am așteptat, să uite pur și simplu?

- Nimic important.

Pufnește amuzată, iar eu încerc să îmi dau seama dacă se simte jignită de minciuna mea neinspirată sau dacă i se pare drăguță naivitatea de care dau dovadă.

- De câte ori va trebui să îți amintesc că nu sunt chiar atât de ușor de dus cu vorba?

- De multe, sper...

O privesc prin vălul de întuneric din jur. Are un profil frumos, de revistă. Dacă m-aș pricepe la desen sau la fotografie, aș putea să imortalizez momentul ăsta, dar, cum nu sunt bun la nimic din tot ce înseamnă artă, mă mulțumesc să păstrez imaginea asta în minte. Mă mulțumesc să sper că într-o zi nu îmi voi dori cu disperare să o uit.

- Mă prind mai greu, ai să vezi.

Râde încet și simt că aș putea face orice ca să obțin de la ea mai mult decât un chicot. Cel de acum e puțin trist, ca și cum gândurile i-ar fi zburat dintr-odată către ceva neliniștitor și supărător în același timp. M-aș putea mulțumi cu atât, chiar aș putea, însă îmi amintesc că cel care era fericit cu jumătăți de măsură e un alt Ash, îmi amintesc că cel de acum vrea mai mult, vrea totul, altfel întreg efortul e în van.

- Pari exact opusul cuiva care se prinde greu, să știi.

Își întoarce privirea către mine. Ochii ei au o strălucire aparte aici, sunt umezi și mari și arată de parcă în ei vor răsări în curând stele. Și sunt reci, însă, deși ar trebui să mă sperie acea răcoare usturătoare, mă face să îmi doresc cu mai multă ardoare să merg mai departe pentru că răceala aceasta nu e menită să mă țină la distanță, răceala această mă imploră să aprind scântei noi.

- Aparențele înșală.

- Nu întotdeauna.

- Crezi?

- Suntem ceea ce suntem, Ash Brown, și cu siguranță nu suntem actori atât de buni pe cât credem. Câteodată ne ascundem în spatele acestei scuze, ne mințim că, pentru binele nostru, le arătăm celorlalți versiuni mai ușor de plăcut, mai ușor de înțeles, mai ușor de iubit, alegând să păstrăm pentru noi adevărul, miezul acela fragil de adevăr. Dar hai să îți spun un secret...

Vorbește în șoaptă și continuă să mă privească intens. Mi-ar plăcea să putem continua așa la nesfârșit. Buzele i se mișcă cu eleganță, iar cuvintele ajung doar pe jumătate la mine.

Evelyn Voss, nici nu ai idee cât ești de frumoasă.

- Totul e adevărat. Superficialitatea în care îmi spun că mă îmbrac doar ca să nu le dau voie celorlalți să vadă cât sunt de instabilă, glumele pe care le spune un depresiv ca să țină la distanță întrebările care ar putea să îl ia cu asalt, stângăcia, inocența și prostia pe care le mimezi tu câteodată, toate astea sunt reale și, chiar dacă ne spunem că nu ne aparțin, că sunt ambalaje de care ne putem descotorosi în orice clipă, ele aparțin unei anumite părți din noi, le-am creat, le-am șlefuit și le-am îmbrățișat... Deci ne aparțin. Nu există aparențe, există doar părți din noi care se văd și părți din noi care nu se văd. Există doar părți din noi care strălucesc și părți din noi pe care preferăm să le ascundem în întuneric.