Ash |PAUZĂ♧|

Capitolul 11 - Începutul unei despărțiri

*Recomand să ascultați și piesa :D, exprimă starea potrivită cu acest capitol.*

_Evelyn_

Ploaia s-a domolit. Doar picături rătăcite mi se mai așază din când în când pe față. Mirosul de apă și frunze uscate a impregnat totul în jur. Întunericul și-a întins umbrele lungi pretutindeni. Toate luminile sunt stinse în casă. Dacă aș putea, aș stinge până și iluminatul public, aș condamna întreaga lume la beznă, pentru că o lume în care eu și Matt trebuie să trăim despărțiți nu e o lume în care îmi mai doresc să văd lumină.

Nu mi-a răspuns la mesaje, dar știu că va veni. Matt e unul dintre cei care se întorc.

Matt mereu se întoarce la mine.

Izzy spune că iubirea mea pentru el a trecut niște limite periculoase și că ar trebui să am grijă, să nu mă las absorbită într-un hău de pe fundul căruia nu voi reuși să mai ies. M-a amenințat că nu mă va culege de pe fundul acelei prăpăstii după ce el mă va împinge peste margine.

Izzy nu știe cum e să iubești așa cum o fac eu.

Îl aștept de minute bune pe treptele din fața casei. Mi-am luat doar o jachetă subțire peste pijama, iar aerul e rece și greu, îl simt cum se strecoară pe sub haine, cum trece prin ele, și îmi mușcă pielea cu nepăsare.

Mă tot gândesc la câte s-au întâmplat peste zi și încerc să găsesc ceva ce aș fi putut face altfel, o fisură în care mi-aș fi putut înfige degetele pentru ca finalul zilei să ia un alt curs, însă totul pare bătut în cuie, de parcă ar fi fost plănuit în detaliu de la bun început, iar noi nu ne-am jucat decât rolurile exact cum era scris în scenariu.

Nu îmi dau seama de cât timp aștept pe trepte când motorul mașinii lui Matt sfâșie liniștea. E aproape de miezul nopții. Nu îmi mai simt degetele, iar gândurile mi-au amorțit odată cu pielea.

Parchează pe alee, în fața garajului. Așteaptă câteva clipe înainte să coboare, după ce motorul se oprește. Într-o altă zi, s-ar fi dat jos grăbit, m-ar fi cuprins lacom în brațe, iar degetele lui s-ar fi plimbat cu nerușinare pe pielea mea, știind că părinții mei nu sunt acasă și că vecinii oricum nu mă privesc cu ochi prea buni.

Dar azi nu e o zi obișnuită. E ziua în care tot ce am construit împreună s-a dărâmat. E ziua care întruchipează toate coșmarurile mele la un loc, îngrămădite unele peste altele.

Trântește portiera și face pași nesiguri spre mine. Nu pot să mă ridic. Nu vreau. Pentru că ar trebui să mă prăbușesc în brațele lui și nu e momentul potrivit să o fac, nu acum.

E furios, îmi dau seama după cum își încleștează degetele doar ca să le poată relaxa mai apoi și să reia ciclul ăsta la nesfârșit.

Nu pot să îmi ridic privirea spre el când se apropie. Încerc să îmi stăpânesc lacrimile și strâng tare din dinți, mușcându-mi obrazul, atunci când degetele lui îmi apucă bărbia și îmi ridică privirea. Lumina din stradă îi mângâie fața, făcându-i pielea să strălucească pe partea stângă a feței, în timp ce cealaltă parte e scăldată în beznă.

Așa a fost Matt mereu, pe jumătate scăldat în strălucire, adorat și iubit de toți, pe jumătate afundat în întuneric, misterios și tăcut, lăsând doar câțiva oameni să îl cunoască cu adevărat.

Ne privim câteva clipe și mi se pare că durează o eternitate până se așază lângă mine, făcând scândurile de sub noi să geamă. Spațiul e îngust și abia încăpem amândoi, totuși rămâne o dungă fină și rece de spațiu gol între noi, o dungă pe care nu știu dacă o vom mai putea traversa vreodată. Sau cum.