Ash |PAUZĂ♧|

Capitolul 15 - Cine ești Ash Brown?

_Evelyn_

Miroase absolut îngrozitor aici.

Izzy stă lângă mine și se ține scârbită de nas. Ne uităm amândouă la bucata maronie de carne din tăvița de pe bancă.

După experimentul cu disecarea broaștelor, nu credeam că mă va mai scârbi ceva atât de tare, dar uite că m-am înșelat.

- E doar un rinichi, spune ea, încercând să mă liniștească, dar nu e doar un rinichi, sunt peste zece în întreaga sală și miros îngrozitor de tare a urină.

Domnul Robertson ne explică deja de zece minute ce ar trebui să îi facem acestui rinichi, dar singurul lucru asupra căruia mă pot concentra e mirosul. Pot să jur că vom mirosi cu toții ca o cocină de porci după lecția asta de anatomie.

În stânga și în dreapta încep să răsune zgomotul făcut de bisturiele lăsate în tăvițe și murmurul agitat al celorlalți colegi.

Eu și Izzy ne uităm una la cealaltă de parcă am aștepta ca rinichiul să se disece de unul singur.

- Tu prima, mă reped să zic.

- Nici vorbă!

- Eu am disecat broasca.

- Lyn, faptul că ai început să plângi imediat ce ai atins-o, nu înseamnă că ai disecat-o!

Bine, poate că are dreptate și am plâns, dar asta nu schimbă prea mult situația de acum.

- Dar eu am atins-o prima.

Se încruntă și îmi dau seama că nu prea are chef de glume. O fi Izzy tare ca o stâncă, dar în fața chestiilor scârboase e o fată ca oricare alta.

- Cum merge, fetelor?

Domnul Robertson își pune mâinile pe umerii noștri și privește cu entuziasm tăvița neatinsă.

- Una dintre voi tot va trebui să o facă până la finalul orei. Sper că știți asta.

- Cred că prefer să pic.

Ar putea să o mai zică o dată și pentru mine. Nu am de gând să mă ating de chestia aia.

- De ar fi totul atât de ușor în viață, domnișoară Price.

Ne privește compătimitor pe rând, iar zâmbetul lui e pur și simplu sadic. Îi place să ne chinuie și se bucură de fiecare clipă în care suntem în agonie.

- Deci?

Izzy mă țintuiește cu privirea din stânga lui Robertson și sunt sigură că îmi va aminti multă vreme de acum înainte despre episodul ăsta.

Apucă bisturiul de pe masă și jur că mă tem că ar prefera să-l folosească pe mine decât pe bucata inofensivă de carne. Degetele ei lungi arată incredibil de bine în mănușile albe de plastic și, dacă nu aș cunoaște-o suficient, aș putea crede că de fapt îi face plăcere joaca asta de-a doctorul.

- Așa vă vreau.

Robertson își ia mâinile noduroase de pe umerii noștri și trece la următoarea masă. Izzy lasă bisturiul să îi cadă din mână și se trage câțiva pași înapoi.

- Lyn, îți jur că de data asta nu mai scapi.

Zâmbesc, iar ea îmi întoarce zâmbetul, chiar dacă știm amândouă că vorbește serios. Încep să îmi prind părul la spate, încercând să mai trag de timp, iar ușa se deschide, scrijelind stratul gros de lac de pe joc.