Ash |PAUZĂ♧|

Capitolul 2 - Fata cu creioane în păr

_Ash_

- Promite-mi că îți vei face prieteni aici.

- Mamă...

- Ash...

Urăsc când mă privește așa. Urăsc mila din ochii ei, tremurul reținut din glas, zâmbetul pe jumătate trist. Știu că se învinovățește pentru tot ce s-a întâmplat, pentru că am fost nevoiți să plecăm, iar eu a trebuit să renunț la presupușii mei prietenii.

N-ai de ce să-ți faci griji, mamă, nu existau prieteni în Doveford.

Cedez sub privirile ei rugătoare și știu că totul se va transforma într-o minciună mai târziu.

- Bine, promit.

Zâmbetul ei devine ceva mai sincer. Mă străduiesc să schițez și eu unul care să o facă să se simtă mai puțin vinovată pentru viața noastră din ultimele luni, deși, dacă m-ar întreba pe mine, i-aș spune că ultimele luni au fost cele mai bune.

Înainte să deschid portiera, își trece mâna prin părul meu.

- Ar trebui să te tunzi.

- Iar tu ar trebui să încetezi să mă tratezi ca pe un copil.

- Ești un copil, spune apăsând pe fiecare cuvânt.

- Nu e adevărat, dar asta nu înseamnă că tu nu mai ești mama mea.

Își mușcă buza de jos, încercând să ascundă lacrimile care vor să îi încolțească în priviri. Urăsc să o văd plângând, chiar și atunci când lacrimile ei sunt pline de fericire.

- Semeni atât de mult cu...

- N-o spune!

Oftează încet, de parcă s-ar afla în fața unui animal sălbatic, unul dintre acelea pe care le tratează în fiecare zi la muncă. Am ridicat prea mult tonul. Ea a îmbătrânit. Deși au trecut doar câteva luni, arată de parcă ar fi trecut ani. Firișoare mărunte de apă au început să se adune pe parbriz.

Ploaia e încă unul dintre lucrurile pe care le urăsc. Unul dintre foarte multele lucruri pe care le urăsc.

- Semeni atât de mult cu bunicul tău, continuă, ignorând ieșirea mea de acum câteva momente.

- Mamă...

- Ar trebui să mergi, vei întârzia. Nu vrei să întârzii în prima zi.

Strânge volanul în mâini și privește în față. E încă unul dintre acele momente în care tata se strecoară între noi ca o fantomă, stricând totul, așa cum obișnuia să facă mereu.

- E mijlocul semestrului, îi reamintesc, încercând să fac liniștea dintre noi să dispară.

- Pentru tine e prima zi. Acum fugi, altfel vom întârzia amândoi.

Mă întind după rucsac, pe bancheta din spate, o sărut pe obraz în grabă și încerc să zâmbesc, de dragul ei.

- Ash...

Simt picăturile reci pe spate când mă aplec ca să o pot privi.

- Te iubesc! Să nu uiți, bine?

- Și eu te iubesc, mamă!

Trântesc portiera înainte să mai poată spune ceva, înainte să îi mai dau ocazia să se învinovățească pentru mutarea noastră în Madison Hills. Când ajung la intrare, ea e încă acolo, privind în urma mea.