Ash |PAUZĂ♧|

Capitulul 13 - Răzbunarea e dulce.

_Evelyn_

Izzy are dreptate, oamenii ca Chloe merită să fie pedepsiți. Va primi ce merită. Voi face tot posibilul pentru asta.

Cobor din cadă și mă opresc în fața oglinzii. Arăt îngrozitor, și e puțin spus. De dimineață m-am privit în aceeași oglindă și mi-a plăcut ce am văzut, eram strălucitoare, zâmbitoare. Eram fericită. Aveam o viață minunată pe care și-ar fi dorit-o oricine, un iubit perfect, libertate, aveam tot aș fi putut să cer, absolut tot.

Iar acum... Acum s-a spulberat întregul vis.

Am fost atât de ștearsă mereu, oare? Sau se întâmplă totul doar în mintea mea?

O zi. O singură zi s-a scurs și, dacă restul se vor scurge la fel, nu sunt sigură că vreau să le trăiesc. Nu sunt sigură că voi putea.

Apa șiroiește din părul meu. Gresia de sub picioare e alunecoasă, iar aerul e încărcat de parfumul lui Matt. Apuc un halat și mă înfășor în el, dar nu îmi iau ochii de la propria reflexie, de parcă, dacă m-aș privi suficient de intens, aș putea să înlătur blestemul, să leg înapoi vrăjile acelea care mă făceau să fiu eu.

Însă magia e o minciună, la fel cum au fost și viața mea de până acum, iubirea lui Matt, fericirea fără de margini, visul frumos în care credeam că trăiesc.

Fericire... ce iluzie nenorocită!

Dă-mi puțin timp, Evy... Ca să îndrept lucrurile. Și promit că va fi totul bine!

Dar de ce mă străduiesc atât de mult să îl cred, când până mai ieri puteam să o fac fără niciun efort, fără să stau pe gânduri? Și de ce nu pot, totuși, să îl urăsc pentru ce mi-a făcut? De ce am impresia din ce în ce mai puternică, de când a plecat, că îmi ascunde mai mult și că nu mă rănește pentru că vrea, ci pentru că trebuie?

Așteaptă-mă puțin. Voi repara totul. Așa a spus. Dar întrebarea e... Va mai rămâne ceva de reparat la final?

Pun demachiant pe o dischetă și încep să îmi curăț fața cu mișcări care nu sunt ale mele deloc, smucite și bruște, furioase, haotice. Când tot machiajul a dispărut, arăt chiar mai rău decât înainte, ca una dintre vedetele acelea de la Tv, trecute printr-un milion de operații estetice nereușite.

Îmi încleștez mâinile pe marginea chiuvetei și încerc să îmi stăpânesc lacrimile, dar nu sunt suficient de puternică, așa că le las să îmi împânzească ochii, dau voie suspinelor să mă cutremure.

Mă doare. Mă doare al dracului de tare și nici nu mai știu de ce, nu mai știu unde exact.

Te iubesc, Evy! Mi-a repetat-o de mii de ori și, totuși, azi era mai disperat ca niciodată să îl cred.

Ce minciună! O minciună nenorocită!

Vreau să te cred, Matt! Vreau atât de mult să te cred, dar dacă tu mă implori să te aștept din cuvinte, iar din fapte îmi pleci, eu pe cine cred?

Plânsul pune stăpânire pe mine, violent, catastrofal. Las halatul să îmi cadă de pe umeri și alerg grăbită spre dormitor. De ce mă grăbesc? Unde? Spre cine? Pașii mi se împleticesc și mă prăbușesc pe podea. Nu încerc să mă ridic. Știu că nu mai pot. Rămân acolo și plâng, mă rup în zeci de bucățele.

Am ales greșit din nou.

Uit să respir, uit să exist, mă pierd într-o liniște brăzdată de suspine pe care aș vrea să o alung, dar nu știu cum. Și rămân pierdută, minute în șir, până îmi dau seama că pieptul îmi urcă și îmi coboară oricum, indiferent în fața voinței mele, iar timpul trece, chiar dacă aș face orice ca să îl pot opri.