Destinul sângelui albastru

~Lacrimi de adio~

Merliah

Fac câțiva pași în spate.

Vrăjitoarea se ridică, ochii ei transformându-se când rostește ceva, iar în fața noastră apare o creatură imensă. Acest șarpe gigantic e cât încăperea.

-Dumnezeule! spune Victor. Ce e creatura aia?

-Merliah! strigă Damian și mă prinde de braț.

-E un bazilisc, șoptesc.

-Se pare că știi ce este, spune vrăjitoarea.

Îi privesc pe ceilalți.

-Nu mișcați, șoptesc.

Îl trag pe Damian în spatele meu pentru a-l proteja de un eventual atac al creaturii.

-Bănuiesc că știi și ce se întâmplă dacă te mușcă, continuă Miranda.

Privesc la creatura din fața mea.

-Veninul lui e puternic, spune. O singură picătură aduce moartea.

Folosesc legătura pentru a vorbi cu ceilalți.

Voi folosi magia pentru a deschide ușa din spatele nostru. Fugiți cât de repede puteți. Ne întâlnim în grădina palatului. Nu pot lupta cu o astfel de creatură într-un spațiu atât de îngust.

Miranda zâmbește diavolește.

-ATACĂ! urlă la bazilisc.

Ochii mei au căpătat auriul tipic vrăjitorilor când am deschis ușa. Am invocat un foc între noi și creatură, iar apoi am luat-o la fugă după ceilalți. Nu ne-am oprit până când nu am ajuns în curtea palatului.

-FUGIȚI! strig la ceilalți vârcolaci aflați acolo. PLECAȚI DE AICI! SUNTEȚI ÎN PERICOL CU TOȚII! FUGIȚI CÂT MAI PUTEȚI!

Baziliscul a trecut prin ușile de la intrarea în palat. În jurul meu se auzeau țipetele de groază alor celorlalți. Creatura se târăște încet spre mine.

-Merliah! strigă Damian.

-NU TE BĂGA! strig la el fără să-mi iau ochii de la bazilisc.

Michael și Miranda au apărut în spatele șarpelui uriaș.

-Nu știam că stăpânești magia, spune vrăjitoarea. Dar nicio vrajă nu te va putea salva! Magia mea e mult mai puternică!

-Poate că vrăjile tale sunt puternice, dar tot te voi opri.

-Chiar crezi că un simplu vârcolac mă poate opri? întreabă râzând. O să-ți dovedesc că te înșeli. UCIDE-O!

De deasupra mea se aude glasul unei păsări, iar când ridic capul o văd. E Pasărea Phoenix! Din ghearele ei cade sabia pe care a călit-o Drago. O prind de mâner și mă pregătesc pentru atacul creaturii. Lovesc creatura în cerul gurii, iar aceasta se îndepărtează pentru câteva secunde, iar apoi se pregătește de un alt atac. Când sunt sigură că șarpele s-a apropiat destul de mine, îi înfig tăișul sabiei în corp și îl șfâșii. Capul reptilei cade la pământ, corpul i se zbate și împroască sânge peste tot în jur. După ce nu mai mișcă, trupul lui dispare.

Drago apare de nicăieri și își folosește răsuflarea de foc pe vrăjitoare și vampir. Flăcările lui Drago ard corpurile celor doi, iar acestea se prăbușesc la pământ inerte și carbonizate.

Se aude un zgomot ciudat în jurul nostru, iar apoi culoarea palatului Consiliului se schimbă. Negrul dispare, iar în locul lui apare albul. Siluetele ciudate ale statuilor înaripate cad, iar când ating pământul se fărâmă în mii de bucățele. În locul balaurilor de pe acoperiș, apar statui în formă de îngeri. Natura din jur revine la viață. Mă răsucesc și îi privesc pe vârcolacii care se aflau în grădină.

-Sunteți în siguranță acum, spun. De azi sunteți liberi. Vă puteți căuta sufletul-pereche fără nicio teamă.

Aud strigăte de fericire din partea lor, iar apoi aud doar frânturi de cuvinte distorsionate.

Sabia îmi cade din mână și se izbește cu zgomot de pământ. Capul mi se învârte și privirea mi se încețoșează, iar eu nu-mi mai simt picioarele.

-Merliah! strigă Damian în timp ce mă prinde în brațe.

Drago aterizează lângă noi.

-Nu...

-Ce se întâmplă cu ea? întreabă Damian.

-A fost mușcată de bazilisc...

-Nu poți face nimic?

-Îmi pare rău, Damian...

-NU! urlă, lacrimile prelingându-i-se pe obraji. Nu voi permite așa ceva. Dacă ar muri...o parte din mine moare cu ea!

-Damian, șoptesc.

-Sunt aici, iubito. Nu te părăsesc. Totul va fi bine.

-Te iubesc, șoptesc.

-Și eu te iubesc. Te iubesc mai mult decât propria viață. Te rog, nu îmi spune aceste cuvinte ca și cum ți-ai lua adio de la mine.

-Damian...

-Șhht, nu mai spune nimic.

Din nou aud sunetul produs de Pasărea Phoenix, dar nu știu dacă e doar în capul meu.

-A-auzi și tu, îl întreb?

-Ce?

-P-Pasărea...

Iar atunci apare din nou și se așează lângă mine.

-Ai apărut, șoptesc către pasăre.

Își apleacă capul deasupra brațului meu stâng și lasă câteva lacrimi să cadă peste rană, iar aceasta se închide încetul cu încetul cu fiecare lacrimă.

-Îți mulțumesc, șoptesc.