Descoperind iubirea

Capitolul 28 - Decizia rațională sau vocea inimii?

I-a simțit prima dată mână în părul lui. A rămas așa, nefăcând nicio mișcare, așteptând să îi simtă din nou atingerea. Nu voia să creadă că s-a trezit pentru că știa că ar fi încetat imediat rușinată. Așa că a rămas cu ochii închiși și și-a păstrat respirația regulată. 

A doua atingere nu se lăsă așteptată. Îi contură cu mișcări ușoare sprâncenele, apoi îi mângâie obrazul, ajungând într-un final și la buze. Avea o atingere ca de fulg, care îl înnebunea. Nu mai rezistă mult și deschise ochii întâlnindu-i privirea blândă, ciocolatie. Cum se și așteptă își retrase imediat mâna jenată că o prinse în fapt. Dar el îi zâmbi și îi imită gesturile.

Își trecu mâna prin șuvițele ei catifelate, apoi îi contură trăsăturile angelice ale feței, oprindu-se când ajunse la buze. O privi din nou în ochi, cerându-i aprobarea, apoi își lipi ușor buzele de ale ei. O atingere scurtă, fină dar nu era nevoie de mai mult.

— Nu îmi vine să cred că ești aici, șopti el sorbind-o din priviri, încercând parcă să îi memoreze toate trăsăturile.

Dar în acel moment fata se desprinse de el și coborî din pat. David întinse mâna după ea, încercând să o aducă înapoi lângă el, dar ea îi făcu doar cu mâna. Cu un zâmbet trist pe buzele ei de catifea începu să se îndepărteze tot mai mult și mai mult, până dispăru pur și simplu.

Inima îi fu parcă prinsă într-o menghină și realitatea îl lovi. Totul se evaporă într-o secundă, lăsându-l gol pe dinăuntru.

Deschise ochii, trezindu-se și rămase cu privirea uitându-se în neant. Fusese ca de obicei doar o nălucă. Rodul gândurilor lui. I se întâmplase de atâtea ori, încât te-ai fi așteptat să nu se mai lase păcălit. Dar de fiecare dată credea în ele. De fiecare dată se trezea din nou cu aceeași durere pe care o simțise în ziua în care ea plecase definitiv din viața lui.

Ochii i se umeziră și rămase așa o bucată bună de vreme. Simțind încă efectul visului dar și al realității care îl lovi. 

Abia când îi sună alarma reuși să se ridice din pat. Făcu totul mecanic, ca de obicei. Prima dată cafeaua, dușul apoi se îmbracă și plecă.

Asta era viața lui David. Goală, tristă, fără niciun sens sau scop exact.

Se îndreptă spre sala de dans. Avea propria lui școală de dans acum. După ani de muncă reușise în urmă cu trei ani să o deschidă. Să își împlinească visul. Preda adulților cursuri pentru începători. Dar avea și alți instructori care se ocupau atât de copii cât și de tineri.

Asta ar fi trebuit să îi aducă bucurie în suflet. Dar era greu să se mai bucure de ceva cu adevărat. Știa că poate sună stupid și poate părea nerecunoscător. Dar nu era așa. Pur și simplu, cineva plecase cu jumătate din sufletul lui, iar fără o parte din suflet, e cu putință să te mai bucuri sută la sută cu adevărat de ceva? 

Atunci când umbli mai mult amorțit, când sunt foarte puține momente în care chiar simți ceva. Bucurie, emoție, teamă. Îi era frică că nu va mai simți niciodată nimic. Privea totul cu superficialitate. 

În cele mai multe zile se simțea ca un robot. Făcea totul mecanic, doar ca să fie făcut. Se pierduse pe sine în momentul în care o pierduse pe ea. Nu o uitase și nici nu voia vreodată să o uite. Se mințea singur că ăsta e un lucru bun. Știa că nu e, dar inima lui nu știa cum să renunțe. Inima lui încă spera că se va întoarce cândva, indiferent de când va fi acel cândva. Nu îi păsa cât timp avea să aștepte. Dar el, știa că nu se va întâmpla și totuși...

— Domnule Black?

O voce groasă și nesigură îl scoase din gândurile în care era adâncit și îl privi pe bărbatul din fața lui. Muzica se oprise de ceva vreme se pare, iar cursanții așteptau să vadă ce avea instructorul lor de zis.