Maurice POV.
Stau aici de vreo doi ani în care toți m-au crezut și încă mai cred că sunt nebun.
Dar nimeni nu vrea să mă creadă. Eu chiar l-am văzut.
Defapt, încă îl mai văd.
Nu vrea să plece. Nu mă lasă în pace.
Nici măcar nu înțeleg ce vrea de la mine. Știu decât că în fiecare seară vine în visele mele disturbându-le. Nu am mai dormit cum trebuie de mai bine de doi ani.
De când am auzit de el defapt.
Însă, mie, sincer, nu îmi este frică.
Cred că ar fi momentul să aflați ceea ce s-a întâmplat atunci.
Nu are rost să vorbesc încă despre el dacă voi nu știți adevărul.
În acea vineri când eu și cu Frédéric mergeam în drum spre casă, s-a întâmplat ceva ce nu credeam că există.
Sincer, nici acum nu cred. Dar chiar nu mai stiu nici eu ce mai gândesc.
Mergând pe acel pod, m-am oprit brusc.
Mi-am dat părul de pe ochi și mi-am ridicat capul din pământ.
Auzeam un scârțâit de lemn.
-Auzi? l-am întrebat pe Frédéric.
-Ce?
La acel moment nu înțelegeam de ce nu auzea. Am crezut că la început râdea de ceea ce credeam eu.
M-am întors către el.
-Tu râzi de mine? Te-am întrebat dacă auzi scârțâitul.
Până și eu mi-am dat seama câtă furie mi se citea pe față. La acel moment, chiar aveam o problemă.
-A-ar trebui? mi-a răspuns el și am realizat că el nu făcea mișto de mine.
-Tu nu îl vezi? îl priveam destul de confuz.
I-am arătat către trotuarul acela.
El era acolo, mânuindu-și marioneta.
-Îl vezi? Ți-am spus că e real!
Se uita la mine ca la un ciudat care devenisem.
-Tu glumești, nu?
Din privirea mea confuză și-a dat seama că nu glumeam.
Mi-Am întors privirea către trotuar și am scos un suspin înfiorător.
Dispăruse în neant. Dar ceva era acolo pe jos.
M-Am dus către locul în care se afla el și am văzut foaia.
-Uite! I-am arătat foaia pe care scria adresa vechii fabrici de marionete.
-Oh, nu!
Frédéric dăduse să plece dar l-am luat de mână.
-Te rog...
El își dăduse ochii peste cap și mă privi trist printre geamurile ochelarilor lui.
-Haaa....Bine, vin cu tine.
***
Am ajuns acolo împreună cu Frédéric. Îi puteam simți mirosul de pantaloni proaspeți uzi din momentul în care a citit ceea ce scria pe acea pancartă.
"Noi producem memoriile copiilor"
Prima dată când m-am uitat la acea pancartă, totul era cât de cât normal.
CITEȘTI
ThePuppeteer
Horror"Ochii acelei marionete aveau culori diferite. Unul albastru, unul căprui. Nuanțe închise. Atât de reci și de înfricoșători. Însă nu asta este problema. Ci faptul că...păreau atât de reali..."
