ThePuppeteer

Un alt secret

Un vuiet care parcă venea din Iad pusese capăt liniștii morbide.

"La naiba...ăsta mi-e sfârșitul..."

Doar asta îmi trecea prin cap la momentul cu pricina...și într-adevăr, era un sfârșit. Sfârșitul sănătății mele mintale.

Dintr-o dată parcă legăturile mă strângeau din ce în ce mai tare. În ecoul vuietului se pierdeau strigătele mele disperate. Pe mâna mea se scurgea ceva cald și uleios. Mi-a cam luat ceva cât să îmi dau seama că ăla era defapt sângele meu.

-Îți este frică?

Nu înțelegeam unde vroia să ajungă cu întrebarea aceea. Spun "întrebarea" pentru că "întrebările" este greșit spus. Repeta aceeași întrebare din nou... și din nou...

-Îți este frică?

Disperat și fără șansă de scăpare, mi-am propus să aflu ce vrea defapt de la mine. Era vizibil că nu puteam să plec curând, sau mai bine zis, deloc.

-Ce vrei de la mine? am întrebat pe un ton atât de încet că mă miram de faptul că mă auzise.

*râsete stranii*

Acesta a fost răspunsul lui. Râsetele sale stranii îmi făceau fiori reci să treacă pe șina spinării mele.

De ce râde? Ar trebui să îmi fie frică?

Gândurile mele erau negativiste cu privire la viitorul meu înăuntrul acelei...ce o fi fost.

Nu înțelegeam și nici acum nu înțeleg de ce nu mi-a răspuns la întrebare. Presupun că nu vroia nimic în mod special de la mine. Dar atunci, de ce îl văd doar eu? Ăsta este un alt mister pe care, presupun, nu o să îl pot rezolva vreodată...

Râsetele batjocoritoare încetară. Se auzi o bubuitură și un geamăt de parcă întrebarea mea a fost o glumă chiar atât de bună.

-Îți este frică?

Atunci când am auzit întrebarea, eu am gemut de această dată. De furie.

-De ce? De ce să îmi fie frică? am întrebat, de această dată pe un ton vizibil iritat.

Așteptam un răspuns care parcă nu mai dorea să mai vină. Mă zbăteam pe acel scaun cu scopul de a scăpa. Fără rost. Erau niște legături al naibii de rezistente.

-Îți este frică?

M-a mai întrebat încă o dată. Eram înfricoșat, enervat, frustrat de ce avea să se întâmple, toate în același timp. Să nu uitam de rănile care sângerau.

Îmi era de ajuns. Am decis să pun capăt acestei tâmpenii și am strigat cât am putut de tare.

- Îți este frică?

- NU!

Și încă o dată a început să râdă. Haotic. Lui I see părea amuzant. Defapt, și mie un pic. O creatură impertinentă, adică un om ca și mine nu ar putea vreodată să se pună cu așa ceva. Însă chiar și așa, ce era atât de amuzant?

Cu fiecare râset, cu fiecare hohot, cu fiecare secundă în care el părea să se distreze, eu muream câte un pic.

Iar atunci, toată furia pe care o țineam în mine, toată teama și frustrarea mea, au decis să iasă afară. Tresărind de pe scaun, am început.

-CE ȚI SE PARE ATÂT DE AMUZANT? s-a oprit din a mai râde. NU ÎNȚELEG! CHIAR NU ÎNȚELEG! DE CE EU? DE CE ACUM? DE CE? CARE ESTE TREABA CU TOATE ASTEA? CE CAUT EU AICI? am căzut înapoi pe scaun ca un sac plin de nimicuri. Măcar... am continuat eu fără pic de speranță în glas, răspunde la una dintre ele... Te rog...

Extenuat și fără speranță am decis să mă las păgubaș. Mi-am închis ochii și mi-am acceptat destinul.

-Hahaha! Ia priviți pe bietul om! Hahaha! Melodramaticule, dacă tot ești așa, ce naiba cauți aici în loc să fii pe vreo scenă de teatru?

Mi-am deschis ochii și ridicându-mi privirea am rămas șocat. Nu era Păpușarul...

-Da' ce ești mă așa uimit?

Am început să mă panichez.

-Ah, Francis... Nu este ca și când am fi fost și noi vreodată vii, nu? am auzit un glas de femeie.

-Taci, Loraine! Nu am mai văzut lumina zilei de când am făcut aceeași greșeală ca puștiul ăsta și m-am băgat în treaba lui MP!

"Nu am mai văzut lumina zilei..."ce vrea să zică cu asta?

-Niciunul dintre noi, Francis. aceasta era o voce a unui om bătrân.

-Da, așa-i!

-Așa e!

Zeci de glasuri care se încurcau în tonalitatea și grosimea propriilor voci se auzeau în liniștea deplină din capul meu.

Se certau, se contraziceau, își dădeau dreptate, râdeau, țipau... Nu era ca și cum pe un scaun într-o încăpere ca o groapă se afla un pletos care își aștepta, la acel moment, sfârșitul.

-GURA! am țipat cât m-au ținut plămânii.
-Heh. Domnul Plete are gura mare? Atunci ce cauți aici? Nu știai că așa se va întâmpla?

-Ce?

-C...cum adică? Ai venit aici din pură prostie? tonalitatea din glasul primei voci pe care aparent o chema Francis mi-a dat de bănuit că era ceva de care eu nu eram cunoscător.

-Umm... am decis să fac cumva încât să aflu... ceea ce nu știam.

-Oh... Îmi pare rău, Plete... Dar tu nu ai să mai vezi soarele...

Am deschis ochii cât am putut de larg. Deci da, acolo aveam să mor.

Exact ca un schizofrenic care sunt la acest moment, tremuram. Tremuram și mă uitam în toate părțile.

-Nu...

Fără să îmi mai dau seama, lacrimile curgeau de bunăvoie, fără oprire. Mă durea. Nu că aș fi fost o pierdere prea mare, dar fiindcă era un mister de care eu nu eram cunoscător. De ce I-a zis Francis "MD"? Cum adică trebuia să știu de ce mi se va întâmpla? Cine era defapt el?

-NU! NU SE POATE!

Loveam și trăgeam de încheieturi, mai mai să mi le rup. M-am zbătut atât de tare încât scaunul a căzut pe o parte.

-Ah! deschizându-mi ochii, am zărit ceva. Bingo!

Era un ciob. Ce mai conta că era plin de sânge? Cam țineam la viața mea... Așa că asemeni unei omide, mă tăriam pe podeaua plină de praf.

-E în zadar!
,vocile mă lăsau fără speranță.

-Ba nu!
, dar eu vroiam să trăiesc.

Într-un fel sau altul, am luat ciobul. Dând cu el să îmi tai funia, nu nimerii chiar funia, dar am nimerit ceva mai grav. Vena.

În acel moment m-am panicat de-a binelea, ceea ce m-a făcut să leșin. În momentul căderii mele, tot ceea ce mai auzeam mai erau doar râsetele sale triumfătoare.

Câștigase.

Bun... ca să fie clar, de acum voi posta cam o dată-de două ori pe lună.