Viața de atunci a lui Maurice nu poate fi descrisă decât prin trei cuvinte. "Ani de carceră".
Forțat să trăiască în condiții mizere, privat de libertate, trebuia să fie legat zilnic la ochi pentru a ajunge la cabinetul doctorului Marien, care îi examina condiția psihică.
Examinarea mai consta de asemenea și în verificarea rănilor de pe față și mână, și a corpului, ca nu cumva ca pacientul să își dorească să își curme viața.
Imediat cum ușa camerei sale se deschise, mâinile gingașei sore Anne îl ghidau pe un drum destul de lung, unde era un frig de îți intra până și în măduva oaselor, iar un miros dulceag se amesteca cu o izmă de fum înecăcios.
Maurice se săturase să își mai pună întrebarea:"Ce caută locul ăsta în conacul domnului Âne?" sau "Ce este drumul ăsta și de ce trebuie să îmi fie acoperiți ochii?"
A încercat, o dată, o singură dată, cam a treia zi când acolo, să își dea eșarfa jos de la ochi, dar, cealaltă soră când observase mișcarea "periculoasă" pe care Maurice dorea să o facă, ea îi aplică o corecției atât de dureroasă între omoplați, încât bietul de el nu își mai putuse mișcare picioarele și fu nevoit să fie cărat de către dumneaei, care era un buchet întreg pe lângă trandafirul de Anne.
În acel moment, Maurice și-a dat seama că se petrecea ceva destul de "cu semn de întrebare", deoarece la un spital normal, nu s-ar angaja cineva cu centura neagră la Karate.
Ar fi vrut să protesteze, dar s-a abținut. Nu că ar avea la cine să se plângă...
În afară de cele două surori și doctorul Marien, nu mai văzuse pe nimeni de doi ani întregi. Nici măcar pe mama lui, sau pe Frederic. Nici măcar propria reflexie în oglindă. Cu toate acestea, timpul de care dispunea l-a împins către ramura artistică pe care nici el însuși nu știa că o avea. Și-a desenat un autoportret, pe care l-a atârnat de-un cui, pe perete. L-a desenat din ceea ce își mai amintea el că arăta fața lui. Câteodată își mai vede reflexia în apa din cadă, dar nu reușește să se distingă prea mult. Nu vrea să creadă ceea ce vede.
În fine...
Ajuns în camera doctorului Marien, Maurice își dă jos eșarfa.
-Ah! Maurice! Ce mai faci, amice?
Maurice, plictisit, dăduse încet în semn aprobator din cap, uitându-se înspre podea. Dr. Marien își ridicase confuz o sprânceană.
-Păi, bine că ești bine, atunci, spuse și se băgase înapoi în hârțogăraia lui, ia un loc.
Se oprise pentru un moment și pufni.
-Ah, stai. În afară de cel pe care stau, nu mai există alt scaun în cameră. Haha!
Maurice își ridicase privirea către sora Anne care râdea forțat în timp ce Marien încă mai râdea la propria sa "glumă".
Anne, oftă încet.
*șoptind*
-Crezi că eu vreau să râd? Dar de altfel nu îmi mai primesc salariul.
-Să revenim la treburi serioase. Maurice, dă-ți naiba părul ăla din ochi ca să îți văd rana!
Doctorul Marien era un doctor tânăr, cu cel mult patru ani de experiență, dar priceput în treaba lui. Era înalt, avea părul negru și creț de îi ajungea până la umeri și ochelari de vedere cu lentila fumurie care îi ascundeau ochii de un albastru intens care îți făcea sângele să îți înghețe în vene. Problema lui cea mai mare era umorul de doi lei. Dar asta este. Nimeni nu e perfect.
-Nicio schimbare. Hmm...rămăsese câteva secunde pe gânduri. Mhm. aprobase chiar dacă nimeni nu spusese nimic, și se întoarse cu spatele către Maurice. Poți să pleci acum. își ațintise capul în dreptul sorei Anne și îi făcuse semn să îl lege la ochi.
Maurice rămăsese nemișcat ca o cărămidă. Era satul până peste cap de rutina asta, dar după cum am spus nu avea cum să protesteze. Auzise cum ușa se deschise, și, cu ajutorul lui Anne, ieșise pe ușa de lemn masiv și vechi.
-Maurice! glasul lui Marien trecuse pe lângă Maurice.
Fără să se întoarcă, întrebă:
-Ce-i?
-Sper că ai observat că azi nu ai mai avut parte de examinarea psihică.
Era adevărat. Și el uitase.
-Asta a fost cu un motiv. Cineva te așteaptă în camera ta.
-Cealaltă soră cumva?
-Haha! Ai vrea tu! E altcineva.
Fără a mai apuca să mai răspundă, Maurice fu apucat de braț, și aproape târât de către sora Anna.
-Anne, Anne!
-Maurice, nu este timp de stat, hai!
Sora Anne era puțin peste 30 de ani, era scundă de statură, cu părul blond și scurt, având doi ochi căprui, plini de bunătate. De ce o fi ales să lucreze în așa loc?
-Da' ce așa grabă?
Trebuia să existe un motiv pe măsură pentru așa o partidă de jogging, nu?
Ei bine, când ușa se auzi deschisă, o voce cunoscută se auzise:
-Slavă Cerului, că dacă mai stăteam un pic credeam că nu mai apuc următoarea ta zi de naștere. Aș fi murit de plictiseală, pun pariu!
-B-Bu-
Eșarfa lui Maurice căzuse în jos.
-La mulți ani!
-Bunicule!
Maurice sări să îl ia în brațe, dar bunicul său îl opri.
-Bunicule?
Avea o expresie neutră pe fața lui ridată.
-Cei cu părul ăla în cap la tine? Te crezi fată?
Maurice, zâmbind, îl îmbrățișase, iar bunicul său râdea fericit.
Dar ceva era ciudat. Nu era ziua lui. Știe asta pentru că ultima dată când a fost, a primit o prajitură. Acum nu.
*șoptind*
-Trebuie să ieși de aici cât mai curând. Ăștia sunt mai nebuni ca tine. Vor să îți rupă bibilica-n trei.
Maurice se îndepărtase încet privindu-l pe bunicul său drept în ochi.
Acesta era motivul.
CITEȘTI
ThePuppeteer
Horror"Ochii acelei marionete aveau culori diferite. Unul albastru, unul căprui. Nuanțe închise. Atât de reci și de înfricoșători. Însă nu asta este problema. Ci faptul că...păreau atât de reali..."
