ThePuppeteer

Drumul către vindecare

Maurice Pov

Și așa am ajuns eu aici...Aici unde? Păi...să continui povestea atunci...

Era a doua zi imediat după cele întâmplate. Afară stătea să plouă. Era întunecat chiar dacă trecuse destul de mult timp de ora zece. Cerul stătea să plângă, dar eu nu. Eu știam că furtuna din capul meu avea să se sfârșească și eu așteptam să apară soarele.

-Maurice! strigase mama, de la parter. Hai odată! O să întârziem la întâlnirea cu domnul Âme!

-Vin! i-am răpuns eu care mă aflam în camera mea situată la etaj.

Eram pregătit să îl văd pe domnul Âme. Mama îmi spusese de el când eram mai mic. Era o rudă mai îndepărtată, dar mama obișnuia întotdeauna să îmi zică de dumnealui că era o persoană învățată care citise mult la viața lui, și nu este de mirare acest lucru având în vedere că este destul de în vârstă. El știe istoria orașului cel mai bine. Știe totul despre tot și toate. Mama și bunicul au spus că mă va ajuta. Eu cred în acest lucru, dar sincer, nu prea sunt sigur în ce mod mă va ajuta...

Eram pregătit să ies pe ușa camerei mele. Am apăsat ușor pe clanță, deschizând ușa care lăsase un scârțâit lung. Mi-am ridicat privirea, moment în care realizasem ceva...

Scârțâitul venea din spatele meu...

Mi-am întors privirea într-o manieră fugitivă. Nu era nimeni și nimic în spatele meu.

Maurice...

Se auzise o voce răgușită care vorbea cu ecou.

Maurice, ți-e frică?

Era el...vocea lui răsuna în urechile mele, dar eu nu îi puteam găsi sursa. Și atunci mi-am dat seama că vocea se auzea din capul meu.

Intrase în mintea mea.

Maurice...ți-e frică?

Speriat, am fugit pe ușă, și, grăbindu-mă, am alergat pe scări.

Mau~rice...

Vocea lui devenea din ce în ce mai batjocoritoare, iar eu fugeam din ce în ce mai repede.

HaHa...Maurice...ți-e frică?

Mai aveam o treaptă, o singură treaptă, și totuși, am alunecat. În căderea mea, m-am lovit cu capul de balustrada scărilor care erau fabricate din fier, și am căzut pe podeaua din gresie, în dreptul ușii. Sunt un pic neîndemânatic, așa-i?

Nu m-am ridicat. Defapt, nu mai puteam să mă ridic. Căzătura din care a rezultat o rană destul de urâtă la cap m-a făcut să mă simt un pic amețit.

Scările duceau către un hol nu prea lung, în fața cărora se afla ușa. Eu eram căzut în fața ei, iar pe peretele din partea dreaptă se afla o oglindă imensă.

Reflectându-mă în ea, am putut observa mai bine rana de pe fruntea mea. Era pe partea stângă a frunții mele și era liniară. Îmi brăzda o parte din sprânceana stângă. Șiroaie sângerii curgeau de-a lungul feței mele pe când încercam să mă ridic de la pământ. Mă simțeam de parcă mai aveam un pic și gravitația mă împingea în pământ. Rana nu mă durea, dar avea să îmi rămână acolo, o cicatrice de toată frumusețea.

-Maurice! vocea mamei mele m-a readus la situația actuală.

Luând un șervețel de pe măsuța din partea dreaptă a ușii, șervețel pe care l-am folosit să îmi șterg sângele de pe frunte, am ieșit din casă. În fața curții stătea mașina mamei. Ea se afla deja la volanul mașinii, iar bunicul pe scaunul din dreapta. Isabelle nu a venit cu noi, era plecată la o prietenă de-a ei, nu că aș fi vrut prea mult să vină cu noi. Nu vroiam să îi fie milă de mine. Știam în ce situație mă aflam, chiar dacă nici eu nu prea mă cred câteodată, el chiar există, și urăsc asta.

Cu fruntea aplecată am pornit către mașina care avea să mă ducă către scăpare. Am deschis ușa din partea stângă și am intrat înăuntru. Așteptam ca cineva să mă întrebe de rana de pe funtea mea, dar în loc de asta...

-*oftat*Sunt foarte îngrijorată deja...tată, tu ce crezi că i se va întâmpla? ea nici măcar nu s-a uitat la mine.

-Nu știu, dar trebuie să îi ținem pumnii strânși, căci dacă nu va trece testul ăsta, atunci...

Mama a început să plângă.

-Și chiar dacă îl va trece, tu crezi că ar fi mai normal?

Mama chiar părea foarte stresată. Părul ei cel blond și lins, stătea la acel moment, în toate părțile.

Mama mea este o femeie foarte frumoasă, și chiar dacă are 42 de ani, arată ca la 29. Părul ei blond natural și ochii ei albaștrii au fost armele care l-au cucerit pe tata. Eu și mama nu semănăm prea mult, ci ea și Isabelle. Eu semăn mai mult cu tata. De la el am moștenit părul meu cel castaniu și ondulat, la fel și ochii mei cei verzi.

-Este atât de greu să îți mai ții mintea sub control când ești singur...oftase mama.

Eu și Isabelle nu mai avem tată. Nu, n-a murit. Ci doar a fost înfrânt în lupta cu dorințele lumești, acum 10 ani, și a fost înfrânt de alte arme ale altor femei. Mama a înțeles asta, așa că a intentat un proces de divorț. Nu a vrut să îl țină captiv. Deviza mamei este că dacă iubești un lucru trebuie să îi dai drumul. Dacă este al tău se va întoarce. Dar tata nu a fost niciodată al ei, și de aceea nu s-a mai întors. Nu la ea...El este întotdeauna plecat cu afaceri în diferite părți ale lumii, dar întotdeauna se întoarce la copiii lui din fiecare călătorie, adică lunar. Și întotdeauna ne aduce tot ceea ce își permite, iar el este destul de bogat...

Vorbeam cu el în fiecare seară când era plecat. Acum nu mai pot...

Ținea și încă ține la Isabelle, și ținea și la mine. După Frederic, el îmi era cel mai bun prieten.

Pentru modul în care ne tratează, mama nu îl poate urî prea tare. Și-a îndeplinit datoria de tată, dar nu și de soț...

-Ziua aia blestemată când l-ai cunoscut pe acel-

-Mamă...bunicule...pornim?am intrat repede în discuție, nu îmi plăcea când bunicul îl vorbea de rău pe tata.

Nu că nu îl uram pentru ce i-a făcut mamei, dar...

-Maurice...zise mama, ce ai pe frunte?

-Este doar o rană...am gesticulat eu cât să arăt că nu era ceva grav.

-Aia este rană? Șterge-te imediat! nu înțelegeam despre ce vorbea mama.

Am simțit o căldură pe frunte. Am ridicat privirea către oglinda retrovizoare și am văzut ce aveam eu pe frunte.

Era ca o urmă de gheară, dar era de culoare mov-închis și se întindea până pe obraz. Eram uimit și speriat în același timp. Mi-am întors privirea către palma la care aveam crucea întoarsă, și am observat că ambele răni erau de aceeași culoare.

-M-mamă...

Mama s-a întors brusc înainte, și nici nu apucasem să mai întreb ceva că a apăsat pe pedala de accelerație.

Părea foarte îngrijorată, și ea și bunicul, și conducea mai repede decât era limita legală.

-Mamă-

-Maurice...m-a oprit bunicul, asta nu este o glumă. Totul a devenit serios, foarte serios!

Și atunci am înțeles că se întâmpla ceva cu adevărat supranatural.