Trecuse o lună de când Maurice și-a pierdut rațiunea. Se gândea în continuu la ceea ce a văzut, sau ce a crezut el că văzuse.
Cu toate astea, el își spunea în continuare că nu îi este frică. Însă, nici el nu prea mai era sigur.
În acea lună, nu mai vorbea aproape deloc. Frédéric era din ce în ce mai îngrijorat, dar îi era teamă să îl întrebe ceva.
Nu mai era de mult timp în stare să mai vorbească despre asta.
În rest, totul era normal. Lumea îl ura, profesorii îl adorau, nu prea multe schimbate. Cel puțin, nu la suprafață. Ci înăuntrul lui, care înnegrise.
De fiecare dată când se ducea sau venea de la liceu, trecea pe lângă acea porțiune, cu scopul de a găsi un răspuns.
Îl obsedase gândul că dacă nu va afla mai repede ce s-a întâmplat în acea zi, chiar o va lua pe arătură.
Era vineri după-amiaza. Maurice venea împreună cu Frédéric de la liceu.
O zi cețoasă, ca și acea luni.
Pierdut de mult timp în gânduri și cu mintea plină de întrebări care nu știa dacă le va găsi răspuns, mergea posomorât cu privirea în jos.
- Hei... ești bine, amice? îl întrebase Frédéric pe Maurice care părea că nu auzise întrebarea.
POV-Frédéric
Îmi amintesc acea zi. Acea zi în care mi-am spus că l-am pierdut. L-am pierdut de tot.
Se oprise în drum. Își ridicase preț de câteva secunde privirea drept în față, își dăduse părul de pe ochi la o parte și își întoarse privirea către mine.
-Auzi? mă întrebă, dar eu eram foarte confuz.
-Ce? m-am încruntat nedumerit către el care la rândul său mă privea confuz.
-Nu mai râde de mine! strigase bătând din picior. Te-am întrebat dacă auzi!
-Ce?
-Scârțâitul...Îl auzi? mă privea speriat.
-A-ar trebui?
-Tu nu auzi? mă privea extrem confuz.
Îmi arătase cu degetul arătător către trotuarul de lângă o balustradă.
-Vezi? Îl vezi? Ți-am spus că e real!
Eu tot nu vedeam nimic. "Chiar înnebunise?" Asta era singurul gând care îmi trecea prin cap.
- Tu glumești, nu? l-am întrebat, însă el chiar nu părea să glumească.
Își întoarse privirea către acel loc, de data aceasta scoțând un suspin îngrozitor.
O luase la fugă către acel loc și uitându-se pe jos, găsise o hârtie pe care mi-o arătă.
-Uite!
Era o adresă. Vechea fabrică de marionete mai exact.
Mi-am ridicat privirea către el, însă el parcă mă ruga din privire să merg împreună cu el acolo.
-Nu pot, Maurice, nu pot să te însoțesc în orice ai de gând să faci.
Am dat să mă întorc, dar Maurice mă prinse de mână.
- Te rog...
Avea o privire jalnică. Dar cu toate astea, îmi era prieten.
-Haaaaa......bine!
Am pufnit și cu el înaintea mea am pornit către locul în care l-am pierdut pe Maurice.
Mda.... nu prea am avut timp să continui...
Scuze...
Dar nu îmi cer scuze.
CITEȘTI
ThePuppeteer
Horror"Ochii acelei marionete aveau culori diferite. Unul albastru, unul căprui. Nuanțe închise. Atât de reci și de înfricoșători. Însă nu asta este problema. Ci faptul că...păreau atât de reali..."
