Din clipa în care l-a întâlnit pe doctorul Marien și până în momentul de față, Maurice a știut că viața lui nu mai are sens. De ce? Pentru că a început și el să creadă că este nebun. Încă de atunci, stă într-o cameră mică, în care se află doar un pat, o masă de lemn vechi și un scaun pe care nu se putea sta.
În fiecare zi stătea întins în pat privind la becul care pâlpâia fără încetare, așteptând.
Ce aștepta?
Nici el nu mai știa...
Cu toate acestea, de doi ani încoace, Păpușarul nu l-a mai vizitat.
Putea spune că se simțea ușurat. Nu mai avea de ce să rămână treaz nopțile. Oare? De fapt, gândul că el a dispărut dintr-o dată îl înspăimânta mai mult decât o făcea Păpușarul în sine.
Și totuși, timp de doi ani nu era decât el și o foaie de hârtie, câteodată și un pix care să îi mai ia din timpul petrecut în singurătate și amărăciune. Desena. Dar era ceva straniu...desena ce...nu vedea.
Ce anume nu vedea....? Sau mai bine spus...ce anume nu MAI PUTEA vedea?
Soarele, iarba, păsările ,iar lista continuă. Cred că am uitat să menționez, dar el nu avea vreun geam în cameră, și nici nu i se permitea să iasă afară.
Atunci când se ducea la doctorul Marien, în fiecare zi la ora șapte dimineața, una dintre asistente intra în cameră, îl lega la ochi, și doar atunci putea pleca.
El nu înțelegea ce se întâmpla, și de ce nimeni nu venea să îl viziteze, dar s-a obișnuit cu gândul că își merită soarta pentru că este diferit de ceilalți, ca mulți dintre noi de altfel.
Ce a făcut să merite asta?
Nu i-a fost frică de Păpușar.
Era o dimineață. Doar atât. O dimineață. Maurice a pierdut noțiunea timpului de când este aici.
De unde știa că era dimineață? Pentru că sora Anne a intrat pe ușă.
-Bună dimineața, Maurice! sora Anne era cea încerca să îi arate lui Maurice că nu este un loc de care ar trebui să îi fie frică.
-Bună dimineața. răspunse Maurice care era concentrat la unul din desenele sale.
-Pregătit? întrebă sora Anne pe un ton vesel.
Maurice își aruncă privirea către ea, care îi zâmbea. El doar a oftat și s-a întors înapoi către schițatul lui.
-Of, Maurice...sora Anne îi imitase într-un fel gestul, doar că încă zâmbea.
Maurice nu o ura. Înțelegea că asta îi era slujba, doar că, pur și simplu, nu se putea gândi la ceva ce îl făcea să zâmbească.
Se auzise foșnit de material. Maurice își mișcă rapid ochii către mâinile sorei Anne care ținea în mână o eșarfă. Acea eșarfă de la mama lui. În momentul în care, zilnic, i se proptea privirea la acea cârpă, acea bucată simplă de textilă, îi era tare greu să își mai țină lacrimile. Dar rezista.
-Imediat...își puse foaia și pixul de o parte și se dădu jos din pat.
-Ce bine că astăzi ești mai cooperant...cum așa?
Maurice a rămas pe gânduri.
"Chiar...cum așa?"
-Ei bine, să nu cumva să te deochi! Să mergem...
Anne se apropie de el și înfășură eșarfa în jurul ochilor. Ghidat de către ea de la spate, Maurice pășea pe holul pe care mergea zilnic, ghidat de către una dintre surori, evident.
Nu înțelegea de ce era legat la ochi de fiecare dată când mergea către camera doctorului Marien, precum nici voi nu veți înțelege decât pe la capitolul x. Dar, până atunci, va trebui să urmăriți povestea.
Îmi cer mii de scuze pentru că nu am mai postat capitolele, dar promit că de acum voi posta o dată la două saptamâni.
Ceea ce privește capitolul actual, o să postez și mâine.
CITEȘTI
ThePuppeteer
Horror"Ochii acelei marionete aveau culori diferite. Unul albastru, unul căprui. Nuanțe închise. Atât de reci și de înfricoșători. Însă nu asta este problema. Ci faptul că...păreau atât de reali..."
