ThePuppeteer

"Îți este frică?"

Maurice POV

M-am trezit legat de un scaun. Eram într-o încăpere fără ferestre și fără ușă, cu pereții înalți, de abia zărindu-se o lumină de la un bec ce pâlpâia. Părea ca tavanul să plutească, să nu fie "lipit" de pereți, într-un final realizând că unde mă aflam eu era de fapt un fel de beci.

Apoi au venit întrebările "Ce căutam eu aici?" sau "Ce au de gând să îmi facă?". De ce am spus-o la plural? Pentru că sunt sigur că acea marionetă chiar era și încă este într-un fel vie.

Capul mă dura extrem de tare și puteam simți cum firicele de sânge lunecau de la tâmple, înspre gât și mult mai jos.

Respiram cu greu și simțeam cum transpirația se amesteca cu sângele.

-U-Unde... Unde ești...? nu mai eram în stare să pot vorbi. Ce vrei... de la mine? Cu...cu ce... Ți-am greșit, Păpușarule...?

-Mrrraaaaargh...grrr....ahh...

Un mormăit care părea a fi vocea diavolului se auzea cu ecou de peste tot.

Cu fiecare mormăit începeam să tremur.

Stropi de apă se prelingeau în jos peste fața mea. Vroiam să nu fi rămas acolo, ba nu, să nu mă fi băgat atât de mult în acest mister.

Dar am început să mă panichez doar în momentul în care am sesizat că zgomotele se apropiau... Periculos de mult...

Ecoul pașilor loviți cu putere se apropia.

Mi-am ridicat privirea și am încetat pentru câteva clipe să respir.

-Grrrr....

Câte un pas pe secundă. Atât făcea. Însă nu părea să se apropie. Părea că mărșăluia pe loc. Mârâia în continuu. Era un mârâit parcă desprins dintr-un film horror. Simțeam moartea cum se apropia cu fiecare bătaie a inimii.

Era cumplit.

Am stat timp de un minut și am așteptat. Nimic. Nu se întâmplase nimic.

Dintr-o dată mârâitul încetă. Mi-am deschis ochii.

Nu se mai auzea nimic în afară de gâfâitul meu.

Am răsuflat ușurat chiar dacă știam că asta este doar începutul.

Am stat într-o liniște deplină preț de câteva minute.

Scânceam în tăcere de pe scaunul de unde eram legat. Nu știam ce se întâmplă. Nu știam de ce. Pentru ce? Ce avea să mi se întâmple?

-Îți este frică?

Inima mea mai avea un pic și sărea din piept la auzul întrebării puse. Avea o voce care se auzea cu ecou. Groasă și joasă. Parcă totul se cutremurase în mine, dar și în jur.

-Îți este frică?

A mai adresat odată întrebarea. Pe același ton. Nu știam ce să răspund. Nu știam CE să răspund.

-Îți este frică?

Încă o dată. Nici un pic de schimbare a tonului. Am început să tremur. Dinții îmi clănțăneau, transpiram, sângeram, plângeam, parcă mai și râdeam, și totul în același timp.

-Îți este frică?

Fiori reci îmi treceau pe șina spinării.

*în șoaptă* Ajutor... Ajutor...

Știam că nimeni nu avea să mă ajute. Dar speram că totuși... Dumnezeu m-ar fi ajutat.

Nu am mai apelat la El de mulți ani. Huh... Este ciudat... Poate ați observat că toți cei diferiți față de voi cred... Cred în El... Cu toată inima... Dacă te duceai duminica la biserica din centrul orașului, nu puteai să nu îi observi pe aceri copii, tineri, adulți și bătrâni care își au locul lor special pe o banchetă, și asta pentru că vin săptămânal la slujbe cu jumătate de oră înaintea preotului și pleacă ultimii. Aceia de ce pot crede întru El? De ce atâta dăruire chiar dacă aceia știu că Dumnezeu i-a lăsat infirmi sau chiori sau...? De ce? Pentru că ei au înțeles că Dumnezeu i-a lăsat cu un scop oare? Pentru că în felul asta pot testa lumea dacă chiar este atentă doar la aspect? Oare de asta? Sau pentru că lor le lipește ceva ce nouă ni se pare că îi lasă anormali, dar defapt le umple inima cu ceva ce mulți dintre noi încă nu înțelegem? Credință? Iubire? Dăruire?

Noi, "cei normali", uităm deseori de El și Îi cerem ajutorul doar când suntem într-o situație dispersată. Exact ca a mea.

Nici nu îmi mai amintesc când am fost ultima oară la Biserică... Cred că atunci când am început să ascult " Muzica Diavolului"...

Nu... De fapt, nu de atunci... De atunci când, nu doar eu, ci cu toții am zis că avem timp de credință mai târziu... La bătrânețe...

Poate că dacă nu aș fi crezut așa ceva, nu aș mai fi pățit asta...

Nu aș mai fi fost aici...

-Îți este frică?

Mi-am luat inima în dinți și am decis că trebuia să spun ceva.

-Nu.

Nu am realizat ce am zis. Știam decât că mi-an deschis gura.

Este scurt... Știu... Știu...

*please don't F-ing kill me*

Știu de asemenea și că melodia este cu mult mai lungă decât capitolul ăsta, dar na...

Pregătesc momentul mult așteptat de mine...

Nici nu vă închipuiți cu câtă dăruință voi scrie următoarele capitole...

Mwahaha.