ThePuppeteer

Real-Ireal

-Frate, ai tras țânțari pe nas? spuse Frédéric care îl privea pe metalistul din fața lui.

-De ce nu mă crezi? întrebă Maurice iritat.

-Aiurezi, zău că nu. Ia mai bine încetează să mai asculți Carach Angren. Cred că ei sunt de vină pentru asta.

-Hei! spuse Maurice amenințător. Niciodată în viața ta să nu te mai legi de Carach Angren!

-Ok, ok. Calm... Vrei iar să fiu nevoit să te trag de păr?

-A trebuit să mă tund în acea vară. Îți dai seama cât de lung aș fi avut părul până acum? Cred că l-aș fi avut ca al lui Tom Araya, pe puțin! spuse Maurice supărat. L-a cam afectat acea vară.

-Vezi să nu ajungi tu ca și Kery King, așa că taci! Cum naiba să își întoarcă o marionetă privirea înspre tine? Sau să aibă ochii reali? la ultimul cuvânt Frédéric mimase niște ghilimele.

-Păi...

-Și apoi să mai și dispară!

-Ok...ok... Poate ai dreptate... imaginația îmi joacă feste, atâta tot...

-Slavă Cerului!

Cei doi tocmai au ieșit din curtea liceului și erau în drum spre casă. După cum ați observat, Frédéric nu îl credea pe Maurice.

Însă nici Maurice nu mai știa ce să creadă. Dacă imaginația chiar îi juca feste? Dacă lui chiar i s-a părut că vede ceva?

Însă chiar și așa... nu credea că imaginația lui ar putea inventa așa ceva.

Aflați în preajma podului, Maurice nu se putea abține din a își feri privirea de locul în care a văzut, sau, mă rog, a crezut că l-a văzut.

Ajuns în dreptul porțiunii podului unde se afla el, Păpușarul, și-a ridicat privirea din pământ, și, cu puțină ezitare și-a dus privirea către acel loc.

Nu mai era nimic.

Chiar nimic acolo.

Doamne, înnebunesc! Dacă eu mi-am imaginat așa ceva...
Însă știam eu că toată tâmpenia asta de legenda era falsă. Cred că mintea mea a dorit să mă facă să cred contrariul.
Hmm...

-Alo! Pământul către Maurice!

Maurice fu trezit din gânduri de către Frédéric.

Doar atunci a realizat că s-a oprit în loc.

-Adică vrei să scapi de mine, așa-i? M-ai lăsat să vorbesc singur cinci minute! Am realizat doar în momentul în care m-am împiedicat de o piatră, iar tu nu ai râs de asta! spuse Frédéric nervos. Ia stai... iar te gândești la-

-Nu! Hai odată, să mergem!

Frédéric nu a mai comentat, de teamă. El știa că i s-a întâmplat ceva lui Maurice, pentru că încă nu a râs de căzătura sa, iar asta era ceva grav.

S-a decis să îl lase în pace o vreme, așa că el s-a dus pe un alt drum spre casa lui, lăsându-l pe Maurice să se ducă singur.

În mintea lui Maurice era furtună. Nu avea cum să își imagineze toate cele întâmplate, dar de asemenea, totul era de domeniul fantasticului. Ceva era la mijloc. Însă s-a hotărât că nu e treaba lui. Poate, că totul era doar rodul imaginației sale, așa că în loc să ducă la vânătoare de "fantasme", s-a decis să spună că ziua aceea nu s-a întâmplat defapt.

Nu îmi e frică. Poate că îmi este frică doar de starea mea mintală în acest moment.

Dar... nu... nu îmi este frică...

Însă... oare de ce nu mă pot crede?

Îmi cer scuze că acest capitol nu este prea lung. Însă, promit că următorul va fi atât de lung încât vă veți plictisi.
De aceea, îl voi posta duminică.