❦ Your eyes tell | kookv [✓]

❦ 𝟎.𝟗

𝔠𝔞𝔭𝔦𝔱𝔬𝔩𝔲𝔩 𝔫𝔬𝔲𝔞

𝑡𝑎𝑒ℎ𝑦𝑢𝑛𝑔'𝑠 𝑝𝑜𝑣

Câteodată chiar cred că m-am născut cu o inimă de sticlă.
De ce trebuie să fiu atât de sensibil?
De ce trebuie să las ca cuvintele celorlalți să îmi intre în creier până le fac să devină niște paraziți?
În acest moment știu că greșesc tot, mă simt aproape disociat, ca și cum cineva se distrează să îmi conducă corpul de la exterior, ca și cum aș fi o marionetă.

Mi se pare că pot vedea toate scenele de la exterior, ca și cum nu aș fi conștient.
Eu, parcând mașina în fața casei.
Eu, salutându-l pe vecinul meu, fără ca acesta să știe că sunt pe punctul de a mă droga în baia apartamentului meu.
Eu, așezând cheile cu mâinile care îmi tremură la intrarea în casă.
Eu, îndreptându-mă către baie pentru a recupera ceea ce îmi trebuie pentru a-mi face rău.

Știu că sunt pe punctul de a da dracului tot, știu că greșesc, și totuși nu pot să mă opresc.
Am nevoie să mă agăț de ceva, de orice lucru, orice doar pentru a avea controlul situației, pentru că am impresia că eu mă dezintegrez.

Mă așez pe jos, lângă dulăpiorul de sub chiuvetă, sprijinindu-mi spatele de perete.
Știu exact unde să caut, având în vedere că în ultimul timp am luat-o și am ascuns-o din nou.

În puține secunde găsesc seringa, deja montată, deja cu doza în interior.
Este singura pe care o am, deci după ce o fac, cu siguranță, voi ieși pentru a căuta alta.
Este întotdeauna așa. Un cerc fără sfârșit.
Se pare că oricât încerc să merg mai departe, până la urmă viața mea se învârte în jurul acestui rahat.
Poate nu este menit ca eu să mă eliberez.

— La naiba!
Mă regăsesc să înjur, lăsând ca lacrimile să curgă libere, în timp ce îmi ridic mâneca pentru a lăsa descoperit antebrațul.

Iau un turnichet și îl strâng, ajutându-mă cu dinții, puțin mai sus față de punctul unde voi introduce seringa, în așa fel încât să fac ca drogul să nu circule tot împreună.
Probabil că voi muri oricum, dar nu îmi pasă.

— H-Hai, Taehyung, o poți face, la d-dracu'...
Îmi mușc buza, așezând vârful metalic pe piele.

— La naiba, la naiba, la naiba!
Îmi întorc capul, plângând în hohote, împingând acul în braț până la capăt, simțind o durere imensă.

Ce dezamăgire.
Ce mare dezamăgire sunt.
Ai mei au făcut bine să mă abandoneze, cine și-ar dori un gunoi ca mine?