Sfidare [Vol. 1]

Prolog

 „ Simţeam cum adrenalina îmi curgea prin vene. Trebuia să fac ceva să scap din acest haos, dar trebuia să fiu atentă să nu fiu urmărită. Mă simţeam oarecum vinovată că îl băgasem în viaţa mea, care şi aşa era un coşmar. Nu înţelesesem nici până acum ce vor mai exact tipii ăştia de la mine, însă sunt mai mult ca sigură că nu vor ceva bun.

 Am continuat să alerg pe strada principală până ce am ajuns la intersecţie. M-am oprit pentru o secundă analizând situaţia, aveam două variante: stânga şi mă întorceam în aglomeraţia din centru sau dreapta şi ieşeam din oraş. În centru nu mă puteam întoarce, el era acolo şi nu doream să îl mai expun pericolului. Mi-am luat inima în dinţi şi am continuat făcând stânga spre ieşirea din oraş.

 

 În mintea mea deja se dădea un război, iar eu încercam să îmi găsesc liniştea ce părea să nu se mai arate. Străzile începeau să devină din ce în ce mai pustii, oamenii deja întorcandu-se spre casele lor, fără griji şi fără nici o bănuială în legătură cu ce pericole existau aici, afară.  Deşi îl uram nespus de tare, îmi doream undeva, în adâncul sufletului, ca el să fie bine. Încă nu-mi dădeam seama care era scopul lui în viaţa mea, dar sunt sigură că era unul întemeiat, iar eu trebuia să fac tot posibilul să supravietuiesc.

 

 Am cotit la dreapta după colţ, ajungând pe o străduţă dintre două blocuri abandonate. Încă o stradă şi deja eram la ieşirea din oraş. Puteam simţi cum mirosul pădurii mă chemă, ispitându-mă şi chemându-mă spre ea, parca hipnotizându-mă. Dintr-o dată, ceva mi-a deranjat calmul de dinainte. La naiba! Erau ei, şi nu erau departe de mine. În mai puţin de trei minute se vor afla în faţa mea. La naiba!

 

  Am sărit pe una dintre scările de incendiu amplasate pe peretele unui bloc şi m-am căţărat până pe acoperiş cu viteză maximă. Ajunsă sus, am încercat să sar de pe un bloc pe altul, în încercarea de a-i aduce aici sus. Nu voiam ca oamenii care încă mai erau pe străzi să ne vadă sau să se amestece în asta. Eram doar eu împotriva lor. Eu împotriva unei posibile armate. Îi puteam simţi, erau la mai puţin de zece metrii distanţă de mine. Erau fioroşi şi teribil de înfometaţi. Grozav!

 

 Tocmai ce mă pregateam să sar spre ultimul acoperiş din raza mea vizuală, când o durere cumplită mi-a sfâşiat trupul, fulgerându-mă şi trimiţând numeroase terminaţii nervoase înspre creier şi înapoi. După care… beznă totală.”