Sfidare [Vol. 1]

Capitolul 23: Demonstraţii şi antrenamente

***Dante***

Zorii unei noi zi au început să-şi reverse razele deasupra norilor, printre ramurile copacilor, luminând întreaga pădure. Pentru o secundă am crezut că mă aflu din nou în Grădina Edenului din Ceruri. Totul atât de proaspăt, atât de curat şi de liniştit... însă nu eram.

- De ce ne-ai adus pe toţi aici, atât de devreme? mi se adresă Alice căscând.

- Omule, nu am dormit de trei zile, deoarece am zburat ore în şir ca să ajungem aici, iar tu nu ne laşi să dormim nici trei ore? spuse Aros ţâfnos.

Am zâmbit în timp ce m-am întors cu faţa înspre ei. Fosta mea gaşcă. Nu credeam că prieteniile pot ţine o viaţă întreagă, însă m-am înşelat. Ţin pentru eternitate, iar asta era cel mai frumos lucru pe care am reuşit să-l păstrez de-a lungul anilor.

- O să ai timp să dormi după ce toată nenorocirea asta va lua sfârşit. Acum taci şi mişcă-ţi fundul! Avem treabă! am spus, în timp ce mi-am deschis aripile şi m-am înălţat în văzduh.

Pajiştea din mijlocul pădurii era exact cum mi-am imaginat. De aici de sus părea un cerc atât de perfect! De parcă cineva ar fi smuls toţi copacii din rădăcină ca să-l facă atât de perfect. Am aterizat, urmat de Dorian şi restul găştii.

Pajiştea era pustie şi liniştită, însă puteam simţi o senzaţie ciudată în aer. Era calmul de dinaintea furtunii, de dinaintea dezastrului pe care nu-l puteam evita nicicum.

- Ce facem aici? întrebă Jenny sora lui Aros.

- De data asta nu mai suntem Îngeri căzuţi, vârcolaci şi vampiri. Suntem toţi o echipă. O familie, am spus calm privindu-i pe fiecare în parte. Trebuie să le dăm câteva sfaturi cum să îi înfrângă pe demoni şi pe Întunecaţi.

- Ok... dar ia spune-mi unde îţi este iubiţica? Nu credeam că vampiriţele sunt genul tău de-acum, spuse Aros rânjind la mine.

- Mda, nici eu nu am ştiut că este genul meu... iar dacă îi mai spui o dată "iubiţică" îţi rup capu' de pe umeri!

Rânjetul lui Aros pieri. Ştia că vorbeam serios şi eram în stare de orice, însă în privirea lui încă se putea citi amuzament şi uimire, ceea ce mă enerva la culme însă mă şi bucura nespus.

- Tot un afurisit ai rămas! spuse Aros prinzându-mă de după gât cu braţul său şi râzând.

- Iar tu tot un idiot necioplit ai rămas.

Au râs cu toţii la remarca mea asupra lui Aros, deoarece ei bine, era adevărat.

Zâmbetul tutror a pierit în timp ce în aer se putea simţi prezenta musafirilor, iar zgomotul de paşi făcea ca pământul să vibreze. Din celălalt colţ al pajiştii am putut zări un grup de vreo cincisprezece persoane. Erau vampirii. Gaşca lui Gabriel şi Izabell care se întorseseră de la vânătoare.

În timp ce vampirii parcurgeau pajiştea până la locul unde ne aflam noi, un alt zgomot de paşi ne-a distras atenţia. Însă de data aceasta era mult mai apăsat. Mult mai puternic. Lupii. Uitasem cât de mari erau lupii. Înalţi cât nişte cai, plini de blană şi muşchi, cu colţii ca nişte cuţite. În timp ce vampirii păreau a fi nişte persoane oarecare, doar că mai palide, mai slbae, mai graţioase...

- Bine aţi venit! Am spus păşind în faţă între spaţiul dintre lupi, vampiri şi îngeri.

Lupii se apropiară de locul unde ne aflam noi, însă nu foarte mult. Încă nu aveau încredere în noi. S-au aşezat pe iarbă, unul după altul, privindu-mă cu atenţie. La fel au făcut şi cei din clanul vampirilor, care s-au aşezat în opoziţie cu lupii.